Jazz Compas

În primul rând, să începem cu începutul. Este ştiut faptul că jazz-ul provine din tradiţia afro-americană. În România e un pic mai dificil să umbli vopsit să pretinzi că eşti negru, să începi să vorbeşti cu accent american (deşi sunt cazuri). Dar… dacă eşti alb, nimic mai simplu! Trebuie să faci rost de o pălărie (nu şapcă), care trebuie purtată în orice situaţie. Bereta este şi ea recomandată, dar să nu aibă moţul prea mare ci moderat spre mic. Ochelarii de soare sunt o opţiune, pentru că absolut toţi greii jazzului îi poartă, chiar dacă afară e întuneric. Trebuie să ai o cămaşă cu ceva imprimeuri florale, ceva viu care sare în ochi. Idealul este un tricou de la un festival de jazz, gen Montreux, Jazz a Vienne, asta cu siguranţă va da foarte bine, nu trebuie neapărat bați drumul până acolo să mergi la concerte etc, îl poţi comanda online şi gata. Odată ce ‘look’-ul este adecvat, poţi începe să studiezi. Ceea ce impresionează cel mai bine publicul este emoţia. Te poţi chinui ani de zile făcând game, arpegii, vocalize, încercând să cânţi ca Charlie Parker, Miles Davis, Sarah Vaughan, dar nu ăsta e scopul. Nu vrei să cânţi jazz traditional ci vrei să fii original, să experimentezi. Efortul trebuie să fie concentrat pe ‘feeling’, adică expresia individuală şi facială.

Sunt două emoţii majore care trebuiesc aprofundate pentru a cuceri ascultătorii: expresia feţei de suferinţă-durere (când cânţi o baladă sau un blues) şi expresia de extaz-fericire (ca atunci când îţi iei carnet de conducere). Aceste expresii faciale trebuie exersate zilnic în oglindă, dar cu grija ca ele să nu devină grimase permanente. Pentru expresia de suferinţă-durere trebuie să te gândeşti la ceva care te dezgustă tare, ca şi cum mesteci un paracetamol fără să bei apă sau te calcă cineva în bocanci pe picior, tu ai sandale. E un exercițiu de imaginație.

Dacă eşti vocalistă îţi trebuie o poziţie corectă pe scenă. Asta înseamnă să te laşi suficient de mult pe spate atunci când iei o notă acută şi, binenţeles, să ştii să ţii nu doar microfonul ci mai ales cablul care atârnă de microfon, să-l mişti în funcţie de starea pe care o ai şi din când în când să foloseşti mâinile ca şi cum ai prinde muşte în aer sau ai înota într-un bazin fără apă. Asta crează tensiune şi când publicul va vedea că încă n-ai căzut din picioare de pe tocuri, va răsufla uşurat şi va aplauda performanţa asta. De preferat, când cânţi ‘scat’ să pocneşti ritmul din degete şi să te gândeşti: oare cum ar fi făcut Ella Fitzgerald? Mare grijă la timpi: numără 1, 2, 3, 4, și pocnește din degete obligatoriu pe timpii 2 și 4. Orice altă variantă este greșită.

Saxofoniştii au un mare avantaj pentru că saxofonul este un instrument foarte îndrăgit de femei. Succesul va fi garantat fără să studiezi prea mult. Ca recomandare, dacă foloseşti acest instrument trebuie să sari pe scenă în mai multe direcţii, ca şi cum ai fi un urangutan în captivitate. Asta îţi va garanta succesul în rândul doamnelor şi domnişoarelor – până la urmă, despre asta e vorba de fapt. Kenny G şi Dave Koz sunt exemple de referinţă. De asta John Coltrane nu a fost aşa de celebru ca ei.

Trompeta este un instrument mai agresiv care nu are aşa mare priză la public şi trebuie să faci eforturi ca lumea să înţeleagă că eşti ‘de jazz’ de fapt. Un trompetist primeşte mai greu complimentele (de asta poate are un simţ critic mai dezvoltat). Trebuie să sufli tare, să-ţi umfli obrajii şi să dai impresia că dintr-un moment în altul îţi va exploda capul. Asta chiar şi atunci când cânţi o baladă ca “Body & Soul”. E vorba de atitudine aici. Avantajul trompetiştilor este că trompeta nu are decât trei clape, poţi să dai oricum din ele, adică să cânţi ‘free’ exact ca Don Cherry şi în general e bine să ai o atitudine solidă bazată pe argumente de genul: “Miles Davis cânta prost.” Trebuie însă să adaugi “Wynton Marsalis cântă mult mai ok” atunci vei arăta că ştii mai multe despre jazz. Şi orice ar fi, tu trebuie să fii cel care cântă ultimul solo, chiar şi atunci când ai rămas singur pe scenă, singur în club, în ţară, pe Terra…

Dacă eşti pianist de jazz atunci ai o problemă. Nu încerca să-i imiţi pe Johnny Răducanu, Marius Popp sau Herbie Hancock. Alege doar unul dintre ei: Herbie Hancock. Vei fi luat mult mai în serios. Dacă nu ştii toate acordurile posibile, toate modurile, toate gamele, toate piesele în toate tonalităţile, nu ştii să compui, să orchestrezi ca Oschanitsky să faci transcripţii după solourile lui Mircea Tiberian, dacă nu poţi acompania, nu ştii ce piesă tocmai s-a cântat la radio şi în ce tonalitate, nu ştii imnurile naţionale ale tuturor ţărilor, atunci o să ai şi mai mari probleme. Totuşi – dacă nu poţi face toate astea – există un remediu. Ia-ţi nişte ochelari cu ramă groasă, fă-ţi o formaţie cu un nume ‘catchy’ şi găseşte-ţi un pseudonim american. Dacă capeţi puţin accent de Bronx şi spui des “that’s the shit, bătrâne!” atunci lumea îţi va sta la picioare.

Ca baterist de jazz e foarte  important să nu povesteşti nimănui despre formaţia ta de pop. Asta poate fi un ‘turn off’ pentru jazzmanii adevăraţi. E bine să ai mereu cu tine o gentuţă cu multe beţe de diferite mărimi. Aceste accesorii  se pot găsi în numeroase magazine online, shop-uri, dar nu toate îţi sunt potrivite ca să devii un jazzman de liga întâi. Trebuie să ştii exact de unde să le iei, din ce lemn sunt făcute şi să faci eforturi mari pentru a le obţine, ca să ai apoi ce povesti altora. Dacă de abia ai cumpărat un set de beţe de pe e-Bay sau Thomann şi le rupi la prima repetiţie înseamnă că sunt proaste şi că trebuie să cumperi o altă marcă, eventual pe cele mai scumpe. Neapărat cu o semnătură a unui tobar celebru pe ele… Marcel Pavel? Există şi varianta ca beţele să fi fost bune dar au fost păstrate în condiţii de 60 % umiditate şi apoi uscate brusc în timpul concertului când temperatura pe scenă a crescut cu 7,5 grade Celsius în plus faţă de limitele admise. Dacă au curbura de ricoşeu mai mare decât cea prevăzută pentru beţele ‘de jazz’ care au capul mai mic, atunci doar vârful băţului a fost de vină. Trebuie multă perseverenţă pentru a fi baterist de jazz. Cel mai bine este să cumperi 100 de beţe de la companii diferite: Vic Firth, Pro-Mark, Tama, Zildjian, Regal Tip, Carbostick, Vater, şi să le supui unor teste de rezistenţă prin foc.

Ghitaristul are două variante: cu şapcă à la Kurt Rosenwinkel sau chelie à la Sorin Romanescu. Recomandăm achiziţionarea tuturor cărţilor scrise despre improvizaţie, Band in Box, Jamie Aebersold minus one, corzile d’Addario cele mai scumpe şi chitara Godin sau Moffas, secondată de 2  amplificatoare identice Fender Twin Reverb (restul amplificatoarelor nu sunt bune). Binenţeles că şi metronomul multifuncţional este un ‘must have’ – fără el nici un ghitarist care se respectă nu iese din casă. Face însă o excepţie când merge să cânte cu Bigbandul Radio și metronomul trebuie pus pe funcţia Alarm-Clock.

Dacă vrei să fii contrabasist trebuie mai întâi să te îmbraci cu stil. Hip, smart casual cu pantofi sport pentru lejeritate. Nu trebuie decât să fi studiat stilurile lui Jimmy Blanton, Oscar Pettiford, Ray Brown, Wilbur Ware, Ron Carter, Paul Chambers, Sam Jones, Charles Mingus, Scott LaFaro, Cecil McBee, Charlie Haden, Miroslav Vitous, Stanley Clarke, Avishai Cohen, John Pattituci, Dave Holland, Arild Andersen, Christian McBride, Eric Revis, Ben Street şi lista poate continua. Dar dacă eşti deja ocupat cu multe gig-uri înseamnă că nu mai e nevoie.  La concerte e important ce loc îţi găseşti pe scenă. Ideal este să fii chiar în mijloc, lângă cântăreaţă (ca să apari mereu în poze) şi lângă pian (ca să ai pe ce să-ţi pui berea).

de Emilian Lacăt

(adaptare după apassion4jazz.net)

_______________________________________________________________________________
Jazz Compas Live pe 28 februarie Sala Arcub