Jazz Compas

Taximetristul meloman

Era ajunul Crăciunului și călătorii erau încărcați cu bagaje și cadouri. Reîntâlniri cu cei dragi, cu familia, cu iubita, dorul de casă făceau ca sala de așteptare a aeroportului să freamăte de emoție. Mă grăbeam să găsesc un taxi și până la urmă opri unul chiar în fața mea. Urcând repede cu bagajele șoferul mă întreabă:
‘Ce instrument aveți acolo în cutie?’
‘Un saxofon’ îi răspund.
Taximetristul s-a luminat dintr-o dată la față și îmi spune șoptit  ‘foarte frumos instrument, cel mai elegant..’
’Așa e. E și frumos și elegant’ îi răspund și ca să spulber poezia momentului adaug ‘dar mai depinde și de cine cântă la el’..
’Și.. ce muzică cântați?’
‘Jazz și altele…‘ îi răspund.
‘Era unu’ cu barbă, mai bătrân, care cânta jazz la pian.. Răducanu și nu mai știu cum..’ spune taximetristul.
‘Mmm… Johnny Răducanu’
‘Ăsta e, da! Domne, ce fenomen!’
Nu voiam să îl pun în dificultate dar din curiozitate îl întreb pe șofer:
‘De Garbis Dedeian ați auzit?…dar de Dan Mândrilă? Mmm…Marius Popp?

Șoferului i se lungeau urechile încercând să recunoască vreun nume, dar nimic familiar, era pierdut în necunoscut, naufragiat. ‘De Mircea Tiberian… sau de Anca Parghel, poate Aura Urziceanu?’ Până la urmă îi întind o idee ca o busolă… ‘Bill Clinton!!!… Ce ziceți, l-ați vedea pe președintele Băsescu cântând la saxofon?

‘Mai degrabă l-aș vedea pe șapte cărări cântând la o sticlă de vodcă!’ râde șoferul. Deși îl pierdusem în materie de jazz, cunoștea la perfecție străzile, m-a dus pe drumul cel mai scurt acasă.

În timp îmi povestea cât de bine merge ‘un giez bun în surdină’ cu un vin roșu demisec, eu mă gândeam: cum e oare posibil ca din toți muzicienii de jazz pe care i-a dat România, doar unul să fie știut?

Taraba cu legume și jazz

Mă reîntorsesem în Amsterdam și îmi amintesc o după-amiază rece dar însorită, o sărbătoare! Vremea de aici o concurează pe cea din Londra și de multe ori câștigă trofeul pentru cea mai ploioasă și gri vreme! Vedeam oamenii ieșiți la o cafea bucurându-se de un colțișor însorit și o berică (biertje cum spun ei) sau în bărcuțe plutind pe canale. Orașul parcă prinsese viață.

Pedalam voios pe bicicletă spre un Albert Heijn, supermarket-ul local al olandezilor (și al celor care trăiesc aici: turci, marocani, surinamezi, indonezieni, polonezi, bulgari, români și alții) și privind legumele din rafturi mă gândeam cât sunt de fade și lipsite de gust, crescute aici în Olanda, în sere, cu aditivi, fără soare… îmi aminteam de roșiile noastre de gradină de la bunica, zemoase și dulci, pe care îți vine să le mănânci goale, că așa-s de gustoase.

Asta se poate aplica și în muzică. Avem artiști atât de talentați încât vestul lasă ‘jos pălăria’ când aude de ei, însă la noi sunt semi-necunoscuți… Ai noștri organizatori de festivaluri se laudă cu artiști străini ‘de marcă’, pentru că mulți din curiozitate (sau pe alocuri, snobism) se înghesuie să vadă un ‘star international’ sau pe cineva de ‘afară’. În schimb ‘cultura locală’ este lăsată deoparte chiar de ‘festivaluri cu tradiție’: Gărâna Jazz Festival, Sibiu Jazz Festival, Jazz TM și altele.. artiștii români sunt ‘neinteresanți’, ‘nu aduc public’, ‘nu vând’ etc. Fix ca la tarabă! Noi importăm legume din Germania, Spania, Olanda și micii noștrii producători locali se chinuie să răzbată și nu mai au loc de Lidl, Auchan, Mega Image care pretind că susțin producția românească cu etichete frumoase, românizate, dar de fapt nu este deloc așa. Uneori și eu m-am simtit favorizat pe nedrept: veneam din Olanda și pe afișul concertului scria: Cătălin Milea (NL) etc. Asta este una din metehnele românești: să luam ce vine din afară drept ‘value by default’ chiar și pe un român împachetat în ‘străin’.

Jazz-ul românesc: un sat fără… muzicieni!

Aveam discuții cu unii prieteni artiști din România care își doreau să se fi născut în altă țară, cei activi din ce în ce mai rari, unii dispărând complet din peisaj, cărora le luaseră locul tot felul de trupe ‘jazzy’ care nu aveau nimic de a face cu fenomenul, ci erau dotați doar cu imagine și un PR performant.

În lumea jazzului (sau mai bine zis ce mai rămăsese din ea) mai toți se plângeau de cât de greu este, că nu sunt concerte, că aia nu merge, că ăla a zis, că celalalt a facut.. erau discuții fără sens, ca atunci când doi săteni stau la poartă și se plâng că li se inundă recolta dar în loc să facă ceva se mai duc să mai tragă o dușcă la cârciuma din sat, acolo unde politica este la ea acasă și unde dăm toți vina pe primar.

Mulți renunțaseră la jazz pentru a-și face trupe de cover și nunți, scena avea mult de suferit și în prezent și pe termen lung. Jazz-ul autohton era într-un impas din mai multe puncte de vedere, impostura îşi făcuse loc călduţ pe scenele româneşti ca un microb. Puteam să fac o listă cu artiștii care populau festivalurile de jazz adoptând stilul ‘jazzy’ dar care n-aveau nici o treabă… nici cu jazzul, nici cu improvizația, nici cu instrumentul. O atitudine de blazare o întâlneam și la organizatorii de concerte de jazz din țară, care spuneau că nu mai există public, că artiștii români sunt o specie pe cale de dispariție și altele de genul ăsta. Totuși, cunosteam cel putin 10 artiști români care ar fi putut susține concerte pe scene de festival, nu doar în România, ci la nivel internațional, dar care aleseseră să stea pe margine. Mai toți dădeau vina pe public, dar eram convins (ca și acum) că oamenii nu au cum să nu iubească ceea ce facem, însă în lipsa unei bune informări publicul nu are la ce să asiste. Jazzul este o muzică vie, improvizația și energia ei atrag aproape pe oricine, dacă mesajul este sincer, nu ceva contrafacut, artificial și ajunge la oamenii potriviți.

Am simțit atunci nevoia de o schimbare și… a apărut ideea! N-am cumparat tot ce aveam pe listă căci am ieșit rapid din supermarket. Am sunat-o imediat pe Maria Balabaș de la Radio Romania Cultural, căreia i-am spus că vreau să fac o revistă de jazz și muzica improvizată. I-am povestit că eu şi multi alţii aveam nevoie să ne putem exprima, iar publicul să aibă un contact real cu artiștii români prin intermediul unei platforme, al unei reviste. A fost surprinsă și cumva am simțit din vocea ei un entuziasm care mi-a confirmat că aveam deja alături pe cineva bine ancorat în branșa jurnalismului cultural. Acesta era doar primul pas…

Pictorul de sunete și cum a început totul

Atelierul lui Eugen Gondi era în Amsterdam nord. După ce treceam râul Ij cu bacul, ajungeam în sanctuarul acestui pictor al sunetelor, aici unde venea ‘să-și tragă sufletul’ (cum îi plăcea să spună) după terminarea orelor de lucru ca restaurator de artă la Rijks Museum. Cele două încăperi ale atelierului erau ca două lumi diferite, cea a artistului plastic și cea a bateristului de jazz, dar comunicau prin spiritul liber al acestui ascet. Setul de tobe mă întâmpina încă de la intrare, din penumbră, ca o arătare mitologică cu multe picioare care aștepta în liniște ca stăpânul ei să o elibereze pentru a-și manifesta puterile magice. La întâlnirile noastre cântam mult, doar tobe și saxofon, iar când făceam pauză, curgeau poveștile despre viață, prietenie, iubire, regrete, dezamăgiri și despre jazz. Multe povești erau despre muzicieni români cu care Gondi cântase și mi se părea o pierdere imensă faptul că doar eu le puteam auzi, că ele vor rămâne acolo între noi doi și se vor pierde în timp așa cum se duc mulți oameni din viața noastră și doar puțini sau nimeni nu află despre povestea lor. Gondi își amintea cu voce tare despre vremurile cu marele Oschanistky, cu Johnny Răducanu, Garbis Dedeian, Marius Popp, Aura Urziceanu și alții. Aflam lucruri care nu se văd sau se scriu nicăieri și eram așa captivat că se înnopta până plecam de la el de la atelier, pedalam fericit spre casă cu gândul la această lume pe care o cunoșteam prin Gondi.

Primul interviu pe care l-am facut pentru revista Jazz Compas (e ușor de ghicit) a fost chiar cu el. Auzind poveștile despre primul club de jazz din țară, despre festivalurile de la Ploiești, Sibiu, despre viața de muzician din perioada anilor ’70 -’80, mi-am spus că e încă un motiv să facem lucrurile astea cunoscute. A fost foarte bucuros să audă de Jazz Compas și că interviul cu el va apărea în prima revistă de jazz românească!

Au urmat apoi un editorial trimis de Mircea Tiberian, care a încurajat și sprijinit apariția revistei de la bun început. S-au alăturat în timp Maria Balabaș, Virgil Mihaiu, Raluca Baicu, Florian Lungu, Iulia Sur, Diana Miron, mulți muzicieni printre care Lucian Ban, Alex Simu, Luiza Zan, Sian Brie, Ana Dubyk, Ioana Teodora Spânu, Adi Stoenescu, Mihai Iordache, Ana Maria Galea, Vlad Popescu, Ana Cristina Leonte, Tavi Scurtu, Sebastian Burneci (și lista este lungă AICI o găsiți sper completă).

Aveam și o echipă de graficieni, soluția a venit cu studioul Pico Creative Rig, condus de Alex Milea, fratele meu. Acesta a creat emblematicul logo Jazz Compas și conceptul și layout-ul revistei în variantă de tipar, alături de Ioana Bejenaru. Prima revista românească tipărită în mii de exemplare.. un vis împlinit pe cât de exotic pe atât de provocator! Grafica revistei a fost completată cu ‘jazz în imagini’, fotograful Marius ‘Michel’ Mihalache ne-a oferit cu multă generozitate o imensă colecție de fotografii surprinse la zeci de concerte cu artiști români și străini.

Au fost câteva zile de muncă asiduă, nopți nedormite pentru a finaliza materialele și a le pune în pagină, dar am ajuns în sfârșit cu proiectul la tipografie. S-a muncit pe brânci ca să scoatem revista la timp. Revista JAZZ COMPAS s-a lansat așadar în vara lui 2013 în varianta de tipar! Apărută într-un tiraj de 5000 exemplare/48 pagini „Ediția specială – Princeps”  prima revistă de jazz românească a fost distribuită la festivalurile ArCub Live Open Air  3-7 iulie 2013 și Gărâna Jazz Festival 11- 14 iulie 2013. Suntem foarte mulțumiți de cum a fost primită revista de către public, vorba aceea ‘fiecare pasăre pe limba ei piere… sau se naște?..’ Adică, una este să citești despre jazz din Jazztimes, Downbeat Magazine și alte reviste de pe alte meleaguri cu tradiție și alta este să citești despre jazz … pe românește, din revista Jazz Compas. Îmi amintesc și acum drumul spre Gărâna în mașina personală încărcată cu reviste pana la refuz și cu geamul deschis pentru că mirosul de tipar proaspăt era atât de puternic încât te puteai îmbăta cu jazz.. compas.

În scurt timp, în regim de voluntariat au participat muzicieni, critici, fotografi, designeri, cititori fani de jazz, PR-ițe, binevoitori. Au fost oameni care au împărţit reviste din mână în mână și ne-au împărtăşit din ideile şi entuziasmul lor. La fel de repede au apărut și cei care ne criticau vehement, căutau greșeli în texte sau boicotau apariția Jazz Compas, dar am mers mai departe. De atunci şi până acum am muncit la acest proiect zilnic sub o forma sau alta fiind motivați de multe lucruri, oameni, situatii, să facem ceva pentru arta jazzului în România.

Jazz Compas și ale sale numere de colecție

După primul număr, apărut în vara lui 2013, a apărut și numărul 2 al revistei: Ediţia Omagială – Jancy Korrossy, dedicat unuia din cei mai hip și interesanți pianiști de la noi, un muzician care a inspirat pe mulți artiști din generațiile care au urmat.

Ne-au scris mulți pentru a ne susține și a întreba cum pot primi revista. Dupa ce a ajuns în biblioteca unei comune din judeţul Gorj, bibliotecara ne-a scris spunând că se bucură de apariţia ei şi că ar dori să primească şi numerele următoare. O profesoară dintr-o şcoală dintr-un sat ne-a scris spunându-ne că în lipsa cărţilor, cei mici citesc Jazz Compas!? Dintr-o dată muzicienii români de jazz nu mai era inaccesibili, erau palpabili, revista publicând articole, interviuri, cu și despre Mircea Tiberian, Nicolas Simion, Lucian Ban, Jazzappella, Jancy Korrossi, Eugen Gondi și mulți alții.

Cea din urmă ediție tipărită a revistei a continuat cu numărul 3, în primăvara lui 2014 și împreună cu celelalte numere reprezintă începutul unui proiect pe care mulți și l-au dorit să se întâmple și să continue. În această perioadă și până în prezent revista a avut sute, mii de articole, interviuri, recenzii de discuri și festivaluri, a fost partener media la cele mai importante festivaluri de jazz și concerte din țară și străinătate. Mai mult decât atât am organizat propriile concerte sub marca JAZZ COMPAS LIVE punând accentul pe artiștii români și proiectele lor.

Cu publicul mai aproape, jazz-ul sună mai bine

Am pornit de la ideea că jazz-ul nu este rezervat pentru elite sau ca fiind ceva complicat, inaccesibil. Pentru că muzica spune ceva ce cuvintele nu pot spune, am facut un pas mai departe lansând seria de concerte Jazz Compas Live, pentru ca artiștii români să se întâlnească cu revista, cu publicul și invers. Peste 50 de concerte cu artiști români în mod special, workshop-uri și alte activități de promovare a mișcării românești de jazz.

Și tu poți susține această idee foarte simplu: share-uiește site-ul JAZZ COMPAS,  mergi la concertele artiștilor de la noi și sustine scena românească de jazz.

Astăzi, când în festivaluri precum Bucharest Jazz Festival, Gărâna Jazz Festival, JazzX, Ploiești Jazz Festival, Sibiu Jazz Festival, Brașov Jazz & Blues Festival, Jazz in the Park, Deva Jazz Festival și altele sunt zeci de concerte de jazz care adună zeci de mii de participanți, cand în București și alte orașe apar noi cluburi, cafenele și ceainării cu muzică live, promovând jazzul, mă bucură să văd ca noul val al jazzului din România ia din nou amploare, așa cum poate se întâmpla în secret pe vremea când Johnny Raducanu, Jancy Korossy, Dan Mândrilă, umpleau sălile cu oameni care voiau o scăpare de regimul comunist, astăzi înlocuit cu regimul consumerismului și al subculturii.

Să fie muzica e o cale de a întâmpina și a invita vremuri mai bune?