Jazz Compas

Nicolas Simion, o inimă a jazzului din România a încetat să bată

„Dragi prieteni, inima bună a iubitului nostru Nicolas Simion a încetat să bată, după ultimul concert susținut la Brașov. Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumină”, a transmis familia. Saxofonistul și compozitorul Nicolas Simion, una dintre personalitățile importante ale jazzului românesc și european, a murit la vârsta de 67 de ani.

(fragment din interviul extras din revista Jazz Compas nr. 3, foto Nedici Dragoslav)

Dragă Nicolas, dacă ai trasa câteva coordonate pe harta jazzului românesc, care ar fi punctele de reper, unde ar fi poziţionate vârfurile de Compas?

N.S: Aş începe prin a-l numi pe drept cuvânt pe Jancy Körössy (1926-2013) fondatorul şi iniţiatorul jazzului românesc, al unui jazz autentic, inspirat din jazzul afro-american şi din folclorul românesc şi maghiar sau din muzica zilei din perioada în care a activat în România, mai ales în Bucureşti (1946-1968). El a fost un talent de excepţie şi o mare personalitate, un muzician cu totul extraordinar, rămânând credincios jazzului până la sfârşitul vieţii. Un alt punct de reper este Richard Oschanitzky (1939-1979), un compozitor şi aranjor în adevăratul sens al cuvântului, care a lăsat în urma sa foarte multă muzică scrisă: lucrări simfonice, muzică de cameră, muzică de film, piese de jazz, bossa nova etc. După părerea mea, în jurul acestor doi mari artişti a evoluat practic scena jazzului românesc pe care o avem astăzi. De la aceşti doi mari maeştri au învăţat şi s-au format foarte mulţi muzicieni – practic toată scena de jazz a anilor ’60 -’70 se învârtea în jurul lor.

Ce te-a ghidat în cariera ta, care au fost coordonatele pe care le-ai respectat?

N.S: La mine lucrurile sunt relativ simple şi clare. Am început autodidact şi, pentru că nu am reuşit să imit mai pe nimeni, probabil din lipsă de materiale informative şi poate puţin din comoditate, mi-am găsit o direcţie. Cu timpul am devenit conştient (de-abia după ce am plecat din ţară în 1988) că numai printr-un repertoriu original, legat de muzica românească, de modern jazz şi de muzica sec. XX aş putea avea şanse să aduc ceva personal. Primele încercări le-am avut cu grupul „Opus 4”, pe care eu l-am format începând încă din 1985, pe când cântam cu Puiu Pascu (pian), Virgil Popescu (bas) şi Titi Herescu (baterie).

Un an mai târziu am refăcut grupul împreună cu Mircea Tiberian (pian), Cătălin Rotaru (bas) şi Eugen Nichiteanu (baterie), respectiv Billy Bontaş (baterie), iar din´87 l-am cooptat pe Dan Mândrilă (saxofon tenor) ca invitat special. A fost o perioadă foarte intensă, multe concerte, multe compoziţii, prezenţe la toate festivalurile din România, invitaţii în străinătate, Berlinul de Est, Varşovia etc. Practic primele mele reuşite le-am avut în Austria, la Viena, din 1991 – când am început să imprim primele mele CD-uri cu muzicieni americani şi europeni.

Am înţeles că numai cântând cu muzicieni buni poţi progresa, aşa că de fiecare dată când am avut ocazia, am invitat direct în studio cei mai buni instrumentişti cu care ştiam că pot comunica din punct de vedere muzical şi aşa am realizat o serie de imprimări documentate mai întâi la casa de discuri TUTU din Germania şi apoi şi la alte case de discuri, printre care şi la 7 Dreams Records din Braşov. Aceasta a fost a doua importantă etapă din cariera mea, prima fiind în România, din 1983 până în octombrie 1988. O a treia perioadă ar fi cea petrecută la Köln, în Germania, din 1998 până acum.

Care sunt cele mai emblematice colaborări din cariera ta?

N.S.: O să încep cu jam sessions-urile de duminică dimineaţă de la nea’ Mihai Berindei, unde i-am cunoscut pe Puiu Pascu, Garbis Dedeian, Anca Parghel – era prin 1981-1982. A urmat colaborarea şi prietenia cu Mircea Tiberian, din 1982-1983 până-n ziua de azi, cu mici pauze. Am cântat apoi aproape 2 ani împreună cu Dan Mândrilă, apoi în duo sau în formule mici cu Johnny Răducanu, Eugen Gondi şi alţii, până în octombrie 1988, când am plecat din România şi m-am stabilit la Viena. Primul contact cu muzicieni profesionişti americani l-am avut în aprilie 1991, invitând într-un studio de înregistrări din Viena pe Graham Haynes (cornet), Lonnie Plaxico (bas), Ron Burton (pian) şi Ronnie Burrage (baterie), care erau în turneu în Austria cu „Blue Brass Connection”. Am făcut o scurtă repetiţie cu ei şi în aproximativ 5-6 ore am realizat muzica de pe primul meu CD – „Black Sea”, apărut la TUTU Records (Germania).

Acesta a fost momentul în care mi-am dat seama că ideile, viziunea şi intuiţia mea au fost bune şi mi-a dat încredere şi m-a motivat să merg mai departe. Următoarea experienţă am avut-o cu bassistul american Ed Schuller şi cu trompetistul polonez Tomasz Stanko. În turneu fiind, au avut o zi liberă în Viena; întâlnindu-l pe Ed Schuller şi cântând cu el cu o seară înainte la un jam session, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva cu el şi cu Tomasz Stanko. A doua zi ne-am întâlnit şi am repetat 2-3 ore, după care, în seara de 5 spre 6 decembrie 1991, am realizat muzica celui de-al doilea CD – „Dinner for Don Carlos” (TUTU). Trebuie să spun că am cântat acest program şi cu alţi muzicieni austrieci, şi cu bateristul francez Patrice Heral – cu care cântam deja de un an de zile. El ştia piesele, aşa că a fost destul de uşor să-l imprimăm cu Ed şi Tomasz. Am început pe la ora 21:00 şi am terminat pe la ora 03:00 dimineaţa, era ajunul lui Moş Nicolae, care a fost bun cu noi, am avut noroc şi de data aceasta!

În anii următori am avut ocazia să realizez câteva mici turnee şi să cânt şi să imprim din nou cu Ed şi Tomasz. Am realizat împreună 3 CD-uri la TUTU Records (următoarele fiind „Transsylvanian Dance” – 1994 şi „Viaggio Imaginario” – 1995). După aceste experienţe a urmat o colaborare cu bateristul american Idris Muhammad, care tocmai se stabilise în Europa şi locuia în Austria, cu care din păcate n-am reuşit să imprim în studio. Am însă câteva imprimări live cu el din cluburi, în arhiva personală. Una din experienţele cele mai deosebite – care a început în 1992 şi s-a încheiat în 1998 – am avut-o cu pianistul Mal Waldron.

Apoi o următoare colaborare cu totul specială a fost cu marele compozitor, aranjor şi dirijor, Gunther Schuller. În 1998, am imprimat cu el, cu Orchestra Radio (WDR) şi grupul Ed Schuller muzica lui Jim Pepper la Köln. Tot la acest proiect l-am cunoscut şi am cântat şi cu pianistul Kirk Lightsey. A apărut chiar şi un dublu CD la TUTU Records cu acest proiect. În 1999, am realizat la invitaţia Radioului Deutsche Welle din Köln un concert live din care s-a realizat CD-ul „Balkan Jazz” la casa de discuri Intuition din Germania. Formula acestui proiect l-a avut ca invitat pe trompetistul muntenegrean Dusko Gojkovich, basistul macedonean Martin Gjakonovski, chitariştii Norbert Scholly şi Geoff Goodman, percuţionistul indian Ramesh Shotham şi tânărul de 19 ani, englezul Tom Skinner.

Din 1999, am venit şi am cântat la festivalul de jazz din Braşov împreună cu saxofoniştii Charlie Mariano, cu Archie Shepp (2000) – căruia nu i-a mai venit formaţia, deci a venit singur, şi am realizat un program în duo, iar în 2001 am venit cu saxofonistul Lee Konitz. Una dintre cele mai reuşite şi mai frumoase experienţe am avut-o cu Jancy Körössy, proaspăt venit din Atlanta (SUA) la invitaţia mea pentru câteva luni (din octombrie până la mijlocul lui decembrie 2001). După aceste concerte şi imprimări în duo, cvartet şi în cvintet împreună cu Lee Konitz, Jancy s-a hotărât să revină în Europa. Am realizat împreună multe imprimări live şi de studio, din care până în prezent au apărut 4 CD-uri şi vor mai urma şi altele.

Ce ne poţi spune despre primii ani de ucenicie în preajma lui Dan Mândrilă?

N.S.: Cântatul alături de saxofonistul Dan Mândrilă a fost o şcoală foarte bună şi utilă pentru mine. Rareori am cântat împreună la tenor, căci experienţa şi energia pe care o avea… mă cam intimida! Am cântat mai mult la sax sopran şi bas clarinet, ceea ce era o cu totul altă culoare, însă stilistic eram puţin cam îndepărtaţi, el venind mai mult din mainstream, pe când eu şi Mircea încercam altceva, ECM, Beirach-Liebmann, Jarrett-Garbarek etc. (dar fără mare succes…) Îmi pare rău că n-am avut inspiraţia să cânt şi la sax alto… practic ar fi fost exact formula „Quintetului Bucureşti”, unde Ştefan Berindei cânta la sax alto.

A fost o perioadă foarte intensă, multe concerte, festivaluri, din păcate prea puţine imprimări, dar timpul nu-i pierdut, o să încerc să recuperez ceea ce am imprimat împreună pentru un posibil CD. Dan Mândrilă a realizat cele mai bune imprimări împreună cu Richard Oschanitzky şi chiar cu Jancy Körössy. Asta se întâmpla între anii 1965 şi 1975, când s-a desfiinţat şi Quintetul Bucureşti. Începuseră câteva colaborări cu muzicieni din Europa de Est precum Dusko Gojkovich şi mulţi alţii însă problemele de viză şi paşaport l-au împiedicat să continue o carieră internaţională… Cea mai valoroasă imprimare a sa rămâne „Dublul concert pentru pian, saxofon tenor şi orchestră”, realizat împreună cu Richard Oschanitzky – compozitor şi pianist, în 1969, la Leipzig!

(Interviul poate fi citit integral din revista Jazz Compas ediția tipărită, nr. 3)

Despre saxofonistul Nicolas Simion:

Saxofonistul, compozitorul și șeful de formație Nicolas Simion, născut la 15 iunie 1959, în Dumbrăvița, zona Brașovului, și-a început studiile muzicale la Liceul de Artă din Brașov și le-a continuat la Conservatorul bucureștean, pe care l-a absolvit în 1983. Ulterior, a studiat dirijatul cu Constantin Bugeanu și compoziția cu Nicolae Coman. Autodidact și poliinstrumentist, a cântat la saxofon, bass-clarinet, taragot și flaut și s-a afirmat în jazz începând din anii ’80. Între 1981 și 1988 a activat în România, iar în 1985 a fondat formația „Opus 4”, alături de unii dintre cei mai importanți muzicieni de jazz ai perioadei. În paralel, a colaborat cu orchestre simfonice din Brașov, Târgu Mureș, Bacău, Sibiu, Ploiești și cu Orchestra Radio din București.

După o experiență dificilă legată de obținerea vizei pentru Festivalul „Jazz Jamboree” de la Varșovia, Simion a decis să își continue cariera în afara României. A devenit unul dintre cei mai apreciați saxofoniști și improvizatori români pe scena internațională, colaborând cu muzicieni precum Charlie Mariano, Archie Shepp, Lee Konitz, Mal Waldron, Dusko Gojkovich, Tomasz Stanko, Idris Muhammad, Lonnie Plaxico și mulți alții. Concertele și turneele sale l-au purtat în numeroase țări din Europa, Asia și Statele Unite, iar discografia sa depășește 50 de albume, fapt care l-a consacrat drept unul dintre cei mai prolifici muzicieni români de jazz.

În 2004, Nicolas Simion a fondat casa de discuri „7Dreams Records”, prin care și-a promovat propriile creații și interpretări, dar și opera unor importante personalități ale jazzului românesc. Printre proiectele sale se numără albume dedicate lui Jancy Körössy și Richard Oschanitzky, precum și reinterpretări ale creațiilor lui Johnny Răducanu. A avut un rol important în readucerea în atenția publicului a unor lucrări fundamentale ale jazzului românesc, inclusiv „Dublul concert pentru pian, saxofon tenor, orchestră simfonică și big band” de Richard Oschanitzky, pe care l-a interpretat alături de pianistul Florian Weber. În calitate de compozitor, a creat lucrări pentru formații de jazz, orchestre simfonice și ansambluri corale, printre care „Canzoniere Sacrale”, „Hommage à Richard Oschanitzky” și „Ecouri de la Rășinari”.

Activitatea sa artistică i-a adus numeroase distincții, între care „Theodor Körner Förderpreis” acordat de Ministerul Culturii din Austria, „WDR Jazz Preis” pentru improvizație, Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România și premii internaționale pentru compoziție. Prin activitatea sa de interpret, compozitor și producător discografic, Nicolas Simion a contribuit decisiv la promovarea peste hotare a jazzului românesc și la valorificarea moștenirii unor mari muzicieni precum Jancy Körössy, Richard Oschanitzky și Johnny Răducanu. Este considerat unul dintre principalii reprezentanți ai jazzului românesc pe scena internațională și un continuator al tradiției de construire a unei identități stilistice distincte a jazzului românesc.

de Cătălin Milea

Topuri, clasamente şi metehne autohtone

Sunt împotriva top-urilor. Stiu, uneori ele ajutǎ la o mai bunǎ vânzare a muzicii, însǎ, de cele mai multe ori, folosesc doar muzicienilor aleşi pe primele locuri şi dezavantajeazǎ pe toţi ceilalţi. Last but not least, clasamentele aduc un beneficiu substanţial celor aflaţi în spatele producţiei muzicale. Neajunsul principal al clasamentelor este cǎ reduc aria opţiunilor artistice la câteva criterii, aplicate automat: velocitate, virtuozitate, accesibilitate, formǎ de prezentare, originalitate (cu sens de excentricitate sau inedit), vizibilitate şi mai ales notorietate confirmatǎ de piaţǎ. Cineva ar putea obiecta – nu sunt acestea principalele criterii pentru o judecatǎ artisticǎ? Bineînţeles cǎ nu.

Deschiderea în faţa artei reprezintǎ un proces dintre cele mai complicate unde conteazǎ configuraţia psihicǎ a subiectului, capacitatea sa intuitivǎ, cultura, cunoştinţele care îl ajutǎ sǎ înţeleagǎ structurile şi mecanismele de articulare sau stilistica fenomenului, flerul, anturajul social, dispoziţia de moment şi multe altele. Însǎ, e mai uşor sǎ ţi se dea ceva de-a gata decât sǎ ai opţiuni proprii. Pe aceastǎ lene se bazeazǎ şi organizatorii aşa numitelor chart-uri, pe simplismul unor judecǎţi din categoria „cel mai bun”, „primul” sau „cel mai mare”. Cu ani în urmǎ, când fiicele mele erau mici, descoperisem un procedeu prin care puteam câştiga câteva momente de linişte. Le organizam competiţii de genul „cine ajunge mai repede la copacul din faţǎ” sau „cine ghiceşte ce vom vedea de la fereasta vagonului în urmǎtoarele minute”. Mimam şi eu startul apoi le lǎsam sǎ se întreacǎ.

Spiritul competiţiei e propriu naturii umane, întǎreşte personalitatea, încrederea, recompenseazǎ efortul. El nu se poate aplica însǎ tuturor activitǎţilor noastre, mai ales celor care ţin de afectivitate. Cum ar arǎta un concurs cu titlul „cine o iubeşte cel mai tare pe bunica” sau „care dintre bunici meritǎ sǎ fie iubitǎ mai mult”? Criterii precum emotivitate, frumos, sublim, iubire nu pot fi comparate. Ele existǎ într-un mod specific pentru fiecare, iar motivele care le genereazǎ depind de o mare varietate de factori. Rezultǎ de aici cǎ nu existǎ valori artistice unanim şi obiectiv recunoscute? Bineînţeles cǎ existǎ opere geniale şi creatori recunoscuţi de toatǎ lumea. Forţa lor artisticǎ a trecut cu brio proba timpului şi opera pe care au lǎsat-o reprezintǎ sursǎ de inspiraţie pentru mulţi creatori. Totuşi, a-l compara pe Mozart cu Beethoven din punct de vedere valoric e o prostie ce-mi aminteşte anecdota prerevoluţionarǎ „Cum se pronunţǎ corect, Schubert sau Schumann? – Puteţi spune şi Chopin.”

S-au aplicat de-a lungul timpului diferite reţete de clasificare: top-ul criticilor, al ascultǎtorilor, al vânzǎrilor, al accesǎrilor, hall of fame ş.a.m.d. Trebuie sǎ recunoaştem cǎ, în clasamentele jazz-ului, mai ales în cele individuale s-au plasat pe locul întâi artişti care aveau evoluţii strǎlucite, cu alte cuvinte meritau sǎ se afle în atenţia marelui public.Însǎ faptul cǎ unele personalitǎţi au ocupat podiumul o perioadǎ foarte îndelungatǎ a ţinut în penumbrǎ artişti cu evoluţii extraordinare chiar în acele timpuri. Ca sǎ dau doar un exemplu, poziţia întâi pe care Ella Fitzgerald a împǎrţit-o aproape douǎ decenii cu Sarah Vaughan a determinat ca Shirley Horn, Carmen Mc Rae, Betty Carter, Jeanne Lee şi atâtea alte cântǎreţe de incontestabilǎ valoare sǎ rǎmânǎ cunoscute mai mult unui public de iniţiaţi sau specialişti. Alteori, albume istorice au fost trecute cu vederea la apariţie, vezi John Coltrane- Giant Steps sau Ornette Coleman- The shape of things to come, pentru ca autorii lor sǎ ajungǎ în top-uri abia mai târziu când poate practicau altfel de muzicǎ. Anul în care unii artişti pǎrǎsesc aceastǎ lume înseamnǎ automat o urcare în clasamente, adesea pânǎ în vârf, ceea ce reprezintǎ un fenomen destul de întristǎtor. E nevoie de un deces pentru a se intra în atenţia celor care alcǎtuiesc listele?

O dozǎ minimǎ de luciditate ar impune câteva întrebǎri. Cum putea fi cineva obiectiv când trebuia sǎ compare, numai la categoria pianişti, pe regii swing-ului Erroll Garner, Ahmad Jamal, Oscar Peterson, cu deschizǎtorii de perspective Paul Bley, Cecil Taylor sau Andrew Hill, apoi sǎ alǎture legende ale jazzului şi creatori de stiluri precum Earl Hynes, Teddy Wilson, Bud Powell, cu inventatorii de limbaje pianistice McCoy Tyner sau Herbie Hancock? Cum se pot confrunta instrumentişti de sintetizǎ precum John Lewis, Tommy Flannagan, Wynton Kelly şi mai ales Bill Evans cu muzicieni inovatori ce au influenţat întreaga evoluţie a jazzului de mai târziu – un Horace Silver, Thelonius Monk sau Abdulah Ibrahim? Unde sǎ-i mai aşezi atunci pe cei care au fǎcut din pian o micǎ orchestrǎ – Duke Ellington, Count Basie sau mai tânǎrul Dave Brubeck? Ei bine, toţi cei menţionaţi împǎrţeau scena jazzisticǎ la începutul anilor şaizeci. Dacǎ aş fi fost printre cei care trebuiau sǎ dea verdicte pe acea vreme, m-ar fi cuprins panica şi aş fi demisionat pe loc. Sǎ nu credeţi însǎ cǎ astǎzi formele de expresie ale jazzului sunt mai puţin variate şi alegerile se fac mai uşor. În acelaşi timp trebuie o dozǎ mare de naivitate ca sǎ ne închipuim cǎ marile case de producţie (ale cǎror interese financiare au fost şi sunt influenţate de clasamentele anuale) aşteaptau cu rǎbdare resemnatǎ apariţia rezultatelor. Lumea muzicalǎ nu era locuitǎ, nici atunci şi nici acum, doar de artişti inspiraţi, critici angelici şi producǎtori idealişti.

*

Dar la noi? Aici lucrurile au stat şi stau, ca în multe alte domenii, mult mai rǎu. Sǎ luǎm de pildǎ „Gala premiilor de jazz pe 2013” organizatǎ de Fundaţia Muzza cu sprijinul Ministerului Culturii şi a Institutului Cultural Român, eveniment care s-a desfǎsurat în 7 Aprilie 2014 la Hard Rock Café Bucureşti. De la început sare în ochi urmǎtorul aspect: preşedintele juriului, domnul Alexandru Şipa este şi preşedintele fundaţiei care organizeazǎ galele. Cu alte cuvinte, Ministerul Culturii, ICR şi alţi sponsori trecuţi pe afiş susţin financiar fundaţia Muzza sǎ organizeze aceste gale, iar sumele respective sunt gestionate de preşedintele juriului care este şi preşedintele fundaţiei fǎrǎ nici o transparenţǎ. Cum vi se pare? Pentru ca lucrurile sǎ fie mai simple şi sǎ meargǎ mai uşor, anul acesta componenţa juriului s-a redus la trei persoane, din care una e preşedintele. Referitor la categoriile premiate, de-a lungul anilor au apǎrut criterii cel puţin bizare şi generatoare de confuzie precum Confirmarea anului sau Revelaţia anului, acolo unde mai existǎ un Premiul pentru debut. O sintagmǎ discutabilǎ este şi Cel mai valoros muzician român din diaspora. (La care eu aş întreba – pe când Cel mai valoros muzician român din România sau din Ardeal?) Oare premiul „Muzicianul anului”nu-i vizeazǎ şi pe cei care locuiesc în afara ţǎrii şi au în vene sânge românesc? Ca gest de normalitate, din întâmplare, sau poate din lipsǎ de clienţi dornici sǎ-şi plǎteascǎ singuri deplasarea, anul acesta categoria respectivǎ a fost eliminatǎ.

Nu vreau sǎ comentez lista muzicienilor nominalizaţi; mǎ voi referi doar la modalitatea de jurizare care prezintǎ adesea aspecte hilare. Sǎ luǎm de pildǎ categoria Confirmarea anului unde au fost nominalizaţi Elena Mândru, Irina Popa & The Sinners, Grupul Youventis, Accord Vibes Trio, Cristi Gârlea Quintet şi Ana Cristina Leonte. Dintre toţi aceştia doar ultima, Ana Cristina nu a corespuns exigenţelor juriului, restul fiind laureaţi (cei mai mulţi cântând bineinţeles şi în galǎ). Sincer, nu cred cǎ oameni ca Iulian Vrabete, Relu Biţulescu, Cornel Cristei (The Sinners) sau Cristi Gârlea, muzicieni care au urcat pe scenǎ odata cu mine acum mai bine de treizeci de ani, mai aveau nevoie de un premiu intitulat Confirmarea anului.

La categoria Revelaţia anului nominalizǎrile au fost Alex Mureşan, Trio Sebastian Spanache, Blue Train, Petra Acker Quartet, Tasi Nora şi Mihaela Alexa. Premiul a fost acordat cântǎreţei Tasi Nora, de unde deducem cǎ ceilalţi, fie au fost destul de aproape sǎ devinǎ revelaţii ale anului, dar nu au reuşit, fie au reprezentat revelaţii mai puţin clare şi puternice decât cea pe care Nora a produs-o juriului. Casele de discuri ale anului au fost Soft Records şi A&A. Dintre cele nominalizate, singura care nu s-a ales cu nimic rǎmânând 7 Dreams a lui Nicolas Simion. Aceastǎ casǎ n-a meritat sǎ urce pe podium pentru cǎ şi-a permis realizarea unor albume de mare importanţǎ muzicologicǎ, dedicate pianisticii lui Jancy Körössy, faţǎ de care,The Best Romanian Jazz – Tribute to Jancsy Korossy (2013),album apǎrut la A&A şi înregistrat la galele precedente, pare o glumǎ neinspiratǎ.

Pentru categoria debut, Viorica Pintilie s-a luat la întrecere cu grupul JazzyBit şi, cum era de aşteptat, a pierdut. E greu de închipuit cum o cântǎreaţǎ, mai ales una cu o constituţie firavǎ ca cea a Vioricǎi ar putea sǎ se impunǎ în faţa unui trio de bǎieţi care folosesc atâtea instrumente; ar fi ca şi când am compara un fruct cu un pom fructifer, sǎ zicem o portocalǎ cu un smochin. La ediţia precedentǎ cei care ar fi trebuit sǎ primeascǎ trofeul Grupul anului, duo-ul Sorin Romanescu-Alex Man, au avut o neînţelegere cu organizatorul şi nedorind sǎ mai performeze în galǎ li s-a retras nominalizarea, iar, în ultima clipǎ titlul nu s-a mai acordat. Acest fapt aratǎ clar cum au funcţionat şi funcţioneazǎ aceste gale şi cum se acordǎ respectivele premii: se nominalizeazǎ câţiva artişti cunoscuţi din scena jazz-ului şi blues-ului românesc pentru sensibilizarea forurilor culturale şi a unor firme în vederea finanţǎrii. Se discutǎ apoi cu unii muzicieni, dornici de confirmǎri şi dispuşi sǎ cânte pe sume sub nivelul pieţei. Dacǎ se ajunge la o înţelegere, aceşti muzicieni vor fi şi viitorii laureaţi. Dupǎ ce se hotǎrǎsc premiile se face un proces verbal formal de jurizare. În cazul cǎ mai existǎ artişti care ar dori sǎ cânte şi nu au loc în galǎ se inventeazǎ o categorie la care sǎ fie premiaţi. Apoi, aceşti artişti vor apǎrea pe un disc al galelor, în combinaţii ciudate, sub generice pompoase gen Best Romanian Jazz 2013, adesea fǎrǎ voia lor şi, bineînţeles, pe gratis (a se vedea cazul Luizei Zan). Personal, am fost de multe ori nominalizat fǎrǎ voia mea, uneori mi s-au acordat premii, evident cu condiţia sǎ performez, alteori am refuzat. Am scris la un moment dat şi o scrisoare care explica refuzul unui premiu, dar cei care trebuiau sǎ o citeascǎ pe scenǎ, muzicienii Vlad Popescu şi Cristian Soleanu au decis în ultima clipǎ sǎ pǎrǎseascǎ spectacolul, iar textul a rǎmas necunoscut. Alteori am încercat, împreunǎ cu Florian Lungu sǎ avem un schimb de idei cu fac totum-ul acestor gale, Alexandru Şipa, în vederea stabilirii unor criterii obiective de funcţionare a jurizǎrii şi de decernare a premiilor. Cu toatǎ sinceritatea vǎ spun cǎ propunerea nu a fost fǎcutǎ din interes personal. Pur şi simplu nu mai puteam vedea cum talentul şi munca unor muzicieni este anulatǎ prin decizii arbitrare, adesea determinate de spirit de gaşcǎ, ranchiunǎ şi interese personale. Discuţiile nu au dus nicǎieri pentru cǎ omul cu care încercam sǎ comunicǎm privea demersul doar din perspectiva avantajelor pe care i le poate aduce postura de organizator.

Mi s-a întâmplat alteori sǎ accept participarea şi, inclusiv, premiul în urma unor discuţii cu patronul casei unde realizasem ultimele albume şi cǎruia îi înţelegeam punctul de vedere. Nimǎnui, mai ales unei case de discuri, nu îi convine sǎ se afle pe o listǎ de nominalizǎri, adesea într-o companie mai puţin strǎlucitǎ, şi sǎ nu ajungǎ pe podium.

În ultima vreme, tot mai mulţi muzicieni români au cerut cu insistenţǎ sǎ nu fie incluşi pe lista nominalizǎrilor pentru galele premiilor de jazz, dar li s-a ignorat dorinţa. Tensiunile au culminat anul acesta când o serie de artişti au redactat şi semnat o scrisoare de protest împotriva practicilor organizatorului. Lista semnatarilor îi include pe unii dintre cei mai apreciaţi şi activi muzicieni de jazz şi blues ai României şi reprezintǎ, pentru prima datǎ, o surprinzǎtoare mobilizare a unor artişti din aceastǎ arie pentru o cauzǎ anume.

Apariţia scrisorii, vâlva mediaticǎ din jurul ei, aspectul şi conţinutul ultimei ediţii ale premiilor, care ar fi trebuit sǎ reprezinte o sǎrbǎtoare a breslei şi s-a transformat în motiv de conflicte, luǎri de poziţii şi polemici nu tocmai cordiale, toate acestea m-au determinat sǎ cred cǎ o dezbatere pe aceastǎ temǎ a devenit necesarǎ, mǎcar în interiorul comunitǎţii noastre, dacǎ nu chiar deschisǎ şi publicului larg. Articolul de faţǎ îşi propune sǎ se constituie ca un început al acestei dezbateri ce s-ar putea extinde şi asupra altor subiecte delicate din showbiz-ul românesc.

 

 de Mircea Tiberian