Jazz Compas

Rubrica Ideea Saptămânii este o pagină pe care revista Jazz Compas o pune la dispozitia artistilor care doresc sa exprime un punct de vedere, sa publice un articol, eseu, etc. Jazz Compas nu este co-autor la conţinutul acesteia.

–––––––

prezentată de Alex Simu
Searching for Sugar Man

–

Cred ca jazz-ul românesc ar crește dacă muzicienii de jazz ar fi mai creativi și ar lua în serios toate rolurile care un muzician trebuie să și le asume. Nu este suficient să cânti la un instrument. Lumea are bani să dea pe bilete și este și mare amatoare de jazz, dar campaniile de pr si marketing nu sunt suficient de serioase și muzicieni nu luptă să-și câștige un public și sa-l păstreze. Când spui jazz românesc lumea încă se gandește la Johnny Răducanu. Omul acesta a investit o viață întreagă într-o imagine, un brand, o prezență continuă pe scenă, i-a convins pe oameni de ce poate el să ofere și ce înseamnă jazz-ul pentru el și din punctul său de vedere. Degeaba ar primi bani și fonduri muzicienii din România dacă nu stiu cum sa-i folosească.
Am stat de vorbă cu cineva din organizarea de la JazzAhead. I-am propus și l-am întrebat de ce nu aduc niște trupe din România, jazz românesc etc… răspunsul a fost: da, daca-mi trimiti niște website-uri unde să găsesc informații serioase, cel puțin un disc sau două cu articole în presa națională și internațională, o trupă care chiar are un press kit și raider technic, și așa mai departe. Ce organizator de festival normal la cap cheamă o trupă care nu are fani și ceva de spus în propria ei țară?

Paradoxul face că cei care stiu cum să folosească banii nu știu să cânte la instrumente, realitatea este ca succesul aparințe celor care sunt capabili să le facă pe amundoua. Va veni o zi în care muzicienii din România nu vor mai avea de ales și au să înțeleagă că trebuie să muncească și să fie la fel de buni ca cei din vestul Europei și America, și să facă și toate eforturile care aceștia le fac. Am învațat de la Don Braden acum 10 ani în primele lecții că o să trebuiască să știu cum sa-mi mixez un disc, cum să fac un website, cum să scriu un newsletter, cum să fac un plan de afacere , și că ar trebui să am propriul label ca să rămân cu ceva în buzunar la final. Pe mine mă luase amețeala, eu încă descoperam cum se canta Fa# de sus și care era diferența între be-bop și hard-bop. Dar după mai mulți ani mi-a fost clar că dacă nu le fac pe toate nu am nici o șansă de a supraviețui. Așa a fost și acum 200 de ani, și acum 100 de ani, la fel este și astăzi și mai mult ca sigur și probabil că va fi și peste alți 100 de ani. Mulți am terminat conservatorul și mulți cântau foarte bine, dar n-au avut chef să pună mâna sa facă un demo, să trimită un disc la festivaluri, să aplice pentru un show-case… sunt acum în cele mai bune cazuri profesori la scoli de muzică, și cântă festivale locale, e cool, trăiesc din muzică… dar nu sunt invitați să cânte la North Sea Jazz sau Bimhuis.
Eu cred ca adevarații muzicieni de jazz care razbat sunt ca buruienile alea care cresc prin pavajul cu beton. Tot incerci să-i oprești și ei răzbat mai departe, torni acid și după o lună cresc iar.  Cine are voință ajunge și cântă, cine o lasă mai moale și zice că e greu și dur, e ok, este loc pentru toată lumea sub soare. Dacă muzicieni de jazz din România s-ar unii și ar vrea să facă muzică bună pentru români și pentru publicul care există, ar fi mult mai prosperi , dar, or să vină toate în anii urmatori.
Pentru cine nu mă crede, recomand să vadă un film briliant care descrie și dă un exemplu perfect despre ce inseamnă și cu ce se „ocupă” industria muzicală… case de discuri, mangeri , etc… „Searching for Sugar Man”