Jazz Compas

Ca expresie hipersensibilă a timpului său, jazzul nu putea rămâne neafectat de procesul globalizării. Ba chiar s-ar zice că l-a intuit şi „prelucrat” muzicalmente încă dinaintea vertiginoaselor progrese ale telecomunicaţiilor, ce ne-au marcat existenţa prin generalizarea telefoniei mobile, a internet-ului etc.

În 2005 – după ce istoria muzicii consemnase împlinirea primului secol din viaţa jazzului – în Marea Britanie apărea un volum purtând provocatorul titlu Is Jazz Dead (Or Has It Moved To Another Address)?<Este jazzul mort (sau s-a mutat la altă adresă)?>. Lucrarea, semnată de Stuart Nicholson, şi publicată în 2005 la editura Routledge, a stârnit un interes deosebit, mai ales datorită modului franc în care constata diminuarea influenţei nord-americane asupra scenei mondiale a genului. De fapt, jazzologul britanic confirma ceea ce devenise tot mai clar pentru orice observator atent, onest, lipsit de prejudecăţi, al evoluţiilor din ultimele decenii: „…în timp ce mulţi muzicieni locali au optat să se exprime în stilurile hegemonice  ale jazzului globalizat ‒ unde, de exemplu, o formaţie britanică interpretând hard bop la clubul Ronny Scott din Londra sună foarte asemănător uneia americane cântând hard bop la Blue Note din New York ‒ alţii au ales să cânte într-un stil glocal, asimilând sintaxa de bază a stilurilor dominante clasice şi contemporane (procesul de globalizare), dar reinvestind aceste stiluri globale cu semnificaţii <locale> (procesul de glocalizare). Efectul de glocalizare reprezintă un potenţial cutremur masiv pentru lumea jazzului, un proces ce pune în mod inevitabil întrebarea dacă aceste noi dialecte globale, având un semnificativ potenţialul de dezvoltare, se vor dovedi pe măsura scenei actuale americane. Evidenţa este că ele deja au probat asta ‒ îndeosebi aci în Europa, unde mulţi muzicieni, animatori, promotori, critici şi fani cred că jazzul european este actualmente mai aventuros, mai creativ şi mai incitant decât o bună parte din jazzul curent din Statele Unite.”

În anii din urmă, am constatat o creştere spectaculoasă a ponderii elementului latino-american în cadrul procesului de glocalizare. Din fericire, acest fenomen a început să fie prezentat şi pe scenele din România, graţie unor impresari sagaci şi bine informaţi, precum Titi Schmidt de la Sibiu, Mircea Buteanu de la Cluj ş.a. Astfel – în doar câteva săptămâni ale anului 2013 – în cele două centre culturale transilvane au cântat reprezentanţi de frunte ai acestei tendinţe: incendiarul grup al pianistului cubanez Omar Sosa; bandoneonistul uruguayan Raúl Jaurena (împreună cu orchestra Filarmonicii Transivania din Cluj, dirijată de spaniolul Óliver Díaz); cunoscuta Buena Vista Social Club din Havana, în formula completa cu 15 interpreţi (având-o ca solistă pe veterana Omara Portuondo); trupa argentiniană Otros Aires, practicantă a aşa-numitului „electrotango” (la concurenţă cu Gotan Project); grupul chiliano-cubanez Carlos Maza & Familia. Mă voi opri asupra acestuia din urmă, datorită valenţelor sale paradigmatice.

Pianist, ghitarist, flautist, compozitor, investigator al resurselor melodico-timbrale ale continentului său natal, Maza s-a născut în Lautaro, din sudul statului Chile, în 1974. Pe când avea 11 ani, familia sa a emigrat în Cuba, unde tânărul muzician s-a afirmat cu energie drept un talent muzical complex, reuşind să contopească folclorul latino-american cu jazzul şi cu rigorile muzicii clasice. În „proiectul familial” prezentat la Sibiu Jazz Festival 2013, poliinstrumentistul fu susţinut de soţia sa cubaneză, Mirza Sierra Maza, la ghitară-bas, şi de fiicele lor Camila (13 ani, vioară) şi Ana Carla (17 ani, violoncel). Ultima se manifestă deja ca o irezistibilă violoncelistă, de care lumea jazzului nu va putea face abstracţie! Piesele lui Carlos Maza au forma unor suite polistilistice de dimensiuni variabile, însă de o constantă savoare şi capacitate de a emoţiona. Deşi muzicalitatea lor e copleşitoare, ea nu devine un scop în sine, ci se nutreşte dintr-o viziune de o caldă umanitate, animată de idealurile păcii, concordiei, frumuseţii. O adevărată fiesta a sensibilităţii latine, căreia – într-un binevenit impuls universalist – i s-a alăturat bateristul israelian Noam David (iar la bis şi camaradul său, Omri Mor). Spectacolul a avut şi accente de „teatru instrumental”, incluzând instrumente tradiţionale chiliene, nemaivăzute pe la noi, precum charango şi trutruka.

Din păcate, deşi urcasem eu însumi pe scenă ca prezentator, abia apucai să schimb câteva cuvinte cu simpaticii muzicieni la finele recitalului. Jovialitatea latină e de mare ajutor în asemenea situaţiuni. În pofida precipitării impuse de circumstanţe, ne-am recunoscut instantaneu afinităţile elective. La scurt timp după aceea, primeam prin poştă o selecţie din albumele realizate de Maza în diverse formule de agregare ‒ de la solo (pian, ghitară, flaut etc.), până la suita pentru pian acompaniată de orchestră de cameră. Ceea ce impresionează de la bun început în creaţia lui Maza este prolificitatea. El traduce muzicalmente sensibilitatea unui întreg continent, ce stă sub semnul sintezelor etno-culturale şi se defineşte lingvistic prin vocaţia universalistă a limbii spaniole. Însăşi biografia sa – extinsă de la extremitatea sudică a Americii Latine până în luxurianta Insulă a Trestiei de Zahăr, Cuba ‒ e transfigurată în ample fresce muzical-improvizatorice, suprasaturate de melodicitate, policromii timbrale, rafinamente ritmice şi armonice…

Concepţia artistică a lui Carlos Maza constituie un fel de pendant muzical al realismului magic – noţiune estetică ilustrată prin operele unor scriitori precum cubanezul Alejo Carpentier, guatemalezul Miguel Ángel Asturias, argentinianul Jorge Luís Borges, venezuelianul Arturo Uslar Pietri, dar afirmată mondialmente odată cu consacrarea columbianului Gabriel García Márquez (premiul Nobel pentru literatură în 1982). El realismo mágico luase amploare în deceniile 1960 şi 1970, ca rezultat al discrepanţelor dintre cele două tendinţe dominante ale perioadei respective în America de limbă spaniolă: cultura tehnologiei şi cultura superstiţiei. Dar exprimarea artistică de tip quasi-oniric a fenomenului trimite la rădăcini mai profunde, pe care le-aş căuta în cruciala La vida es sueño, piesa lui Lope de Vega din 1635.

În orice caz, constat că nu sunt singurul căruia compoziţiile lui Maza îi sugerează puternice afinităţi cu estetica realismului magic ‒ acea expandare a categoriilor realului menită să incorporeze mitul, magia, paranormalul şi alte fenomene ieşite din comun ale naturii sau experienţei umane, pe care realismul de tip european le excludea. Mă refer la liner notes-urile albumului Descanso del saltimbanqui, realizat de Maza în 2012 la casa de discuri La Buissonne. Autorul textului respectiv e nimeni altul decât Louis Sclavis, probabil cel mai important reprezentant al clarinetului-bas în jazzul actual. Jazzmanul francez (pe care l-am admirat de multe ori pe scenele româneşti, cel mai recent la noul festival de la Castelul Bran) scrie aşa: „Muzica lui Carlos Maza este ca şi cum America Latină s-ar amuza cu Europa ‒ o ghitară spaniolă în mâinile unui indian, un flaut incaş introdus într-o sonată de Liszt – instrumentele trec rapid din mână în mână, ideile din influenţe în influenţe. Stilul său viază într-un curent cald şi iute, care ‒ de la Santiago la Barcelona, trecând prin Havana – aduce în râurile noastre peşti cu cap de pasăre. Muzica sa e generoasă şi ne arată ambarcaţiuni încărcate de aur transformându-se în nori.”

Un asemenea mod metaforic de exprimare e singurul posibil, atunci când cineva încearcă să surprindă prin cuvânt muzica lui Carlos Maza, fantastă, expansivă, tumultuoasă, aluvionară. E adevărat că aceste caracteristici implică şi inerente riscuri, cum ar fi diluarea, sau chiar prolixitatea. Dar muzicianul şi le asumă, fiindcă personalitatea sa nu se poate exprima decât pe spaţii imense, transcontinentale. Demersul e admirabil sprijinit de … Familia sa (la propriu, nu doar ca denumire de grup muzical). Soţia, Mirza Sierra, susţine cu discreţie şi eficienţă sinuoase trasee pe ghitara-bas cu 6 coarde, iar fiica, Ana Carla Maza, improvizează cu o dezinvoltură rar întâlnită la violoncel, un instrument el însuşi rar frecventat în jazz. Mezina familiei, Camila, se integrează promiţător în formaţie ca violonistă. Pe discurile ce-mi fură oferite, postul percuţiei – întotdeauna important în contextul „jazzului latin”– e deţinut de Humberto Perdomo şi Xavi Masjoan. Ar mai fi de menţionat şi versatilitatea cu care Carlos Maza îşi demonstrează aptitudinile instrumentale nu doar ca pianist, ci şi la ghitara cu 10 coarde, flaut, trutruka, tarkas, zampoña, pifes, marimbula… Iată şi titlurile acestor albume: Pueblo del sol; Quererte; Descanso del saltimbanqui; En familia; Música de esperanza (ultimul împreună cu Orchesta de camara de La Habana dirijată de Ivan del Prado).

Sunt doar câteva documente sonore ale unei opere ce sintetizează aspiraţiile umaniste – îmbinate cu talentele artistice ‒ specifice  Americii Latine.

Foto Mircea Albuţiu
Articol de Virgil Mihaiu