Jazz Compas

Cu aproape zece ani în urmă scriam în revista Observator cultural un articol despre ediţia de atunci a festivalului de la Gărâna. Am recitit de curând textul respectiv şi nu mică mi-a fost mirarea să văd că ceea ce notasem atunci se potriveşte aproape în totalitate şi pentru anul acesta. M-am gândit că, în loc de o cronică a momentelor muzicale din 2014 (pe care unii le-au ascultat şi au deja o imagine, iar alţii n-au avut această şansă şi cu greu îşi mai pot forma o părere obiectivă) ar fi poate mai nimerit să reiau articolul din 2005 care conţinea câteva idei despre festivalul bănăţean cât şi despre manifestările de acest gen în general. Am omis sau schimbat doar câteva nume şi am făcut unele comentarii cu caractere italice, pentru a nu crea confuzii în rândul cititorilor. Am păstrat deasemenea, cu bold şi subtitlurile adăugate de redacţia Observatorului. Iată articolul:

“Cu câteva zile în urmă s-a incheiat cea de-a noua ediţie a Festivalului de jazz de la Gărâna (pe numele său german – Wolfsberg). Cine vrea să-şi facă o idee despre ce înseamnă turismul artistic – ştiu că pentru urechile unora noţiunea poate suna îngrozitor, însă ea se referă la un fenomen important al artei zilelor noastre – ar trebui să participe la una dintre ediţiile acestui festival. Desigur, mai există în România acţiuni de amploare cu efect turistic precum Stufstock Vama Veche (acesta a dispărut între timp), Festivalul de Teatru de la Sibiu, Transilvania Film – ca sa numesc doar câteva. Trebuie remarcat însă că toate aceste festivaluri promovează genuri cu mare priză la public. Jazzul e departe de a mai fi aşa ceva. A reuşi să aduni între 5 şi 7 mii de oameni într-o vale aflată la peste treizeci de kilometri de primul oraş mare şi la peste o sută de Timişoara şi a le cere să plătească bilete de intrare (care nu sunt foarte ieftine), este  o mare performanţă. A le propune spre audiţie, patru seri la rînd, un fel de muzică ce necesită atenţie şi o anume pregatire pentru a fi înţeleasă e un gest artistic frumos, dar riscant din punct de vedere managerial. A repeta lucrul asta pe parcursul a nouă ( acum sînt optsprezece) ediţii, fără să ai, la primele opt, un ajutor financiar substanţial din partea statului, e aproape ireal într-o tară cu capacitatea sponsorială a României. De altfel, dacă nu m-ar fi oprit timiditatea, aş fi intitulat acest articol Gărâna – un miracol, sau poate, într-un stil mai relaxat, Miracolul de la Wolfsberg. (În fapt subconştientul meu făcea asocieri cu un film de aventuri din vremea copilăriei intitulat „Miracolul lupilor”, cu Jean Marais  în rolul principal.)

Gradul foarte ridicat de toleranţă stilistică a jazzului contemporan
Există totuşi unii factori subiectivi şi obiectivi – ca să spun aşa – care explică în parte succesul acestui festival. Cei subiectivi ţin de ataşamentul faţă de muzică, perseverenţa, priceperea şi norocul organizatorilor. Ca factori obiectivi aş semnala în primul rând gradul foarte ridicat de toleranţă stilistică a jazzului contemporan. După o perioadă de oarecare autonomie şi relativă unitate de stil (să spunem între 1920 şi 1960), în care s-a identificat cumva cu modernitatea new-yorkeză, jazzul a intrat în turbionul deceniului şapte cu porţile deschise spre America Latină, spre muzica cultă contemporană, spre aşa-numitele muzici alternative, spre Rock, spre muzica indiană sau folclorul din diverse colţuri ale lumii. Toate aceste deschideri au generat curente ce coexistă în jazzul contemporan alături de cel tradiţional de factură afro-americană. S-a ajuns astfel la situaţia în care putem numi jazz orice formă de muzică ce include o doza mai mare de improvizaţie colectivă. Cu o astfel de ofertă poţi atrage sectoare de public dintre cele mai diverse. Aşa se face că şi la Gărâna poţi vedea, alături de marii împătimiţi ai jazzului, excursionişti familişti cu corturi şi caiace, rockeri vamaioţi dormind sub cerul liber, oameni de afaceri din Timişoara sau Bucureşti cu maşini 4×4, dar cu nostalgii de Costineşti sau Sibiu ’88. Iar ceea ce e mai îmbucurător – mult middle class şi middle-aged people, categorii de public mai puţin prezente în viaţa noastră artistică de după revoluţie.

Un alt factor ce a contribuit, cred eu, la supravieţuirea şi, în cele din urmă, la succesul festivalului este un anume tip de orgoliu pozitiv specific bănăţean, o dorinţă a oamenilor de acolo de a face mereu lucruri deosebite în şi pentru colectivitate. În Banat există un fel de coeziune socială de sorginte vest-europeană pe care cu greu o mai putem găsi în alte părti ale României. Nu întimplător revoluţia a început aici. (Ulterior am putut constata că aceeaşi coeziune există şi în Harghita sau Covasna) Să nu uităm, de asemenea, că mulţi dintre noii proprietari ai caselor din Gărâna au părăsit România în anii ’70-’80 şi s-au reintors acum după treizeci de ani de viaţă în Occident ca să-şi petreacă anii de pensie sau măcar vacanţele de vară în ţara unde s-au născut. De aceea nu se poate face nici o comparaţie între ei şi proprietarii vilelor de la Snagov, Buşteni sau Breaza. Mai adăugăm la asta o doză de snobism simpatic şi la urma urmelor benefic ce îl determină pe businessman-ul timişorean să investească în acţiuni cu o anumită prestanţă culturală, deşi mult mai puţin profitabile decât concursurile de Miss sau sărbătorile berii. (Am impresia că, referitor la aceste lucruri, situaţia s-a schimbat şi nu neapărat în bine, mai ales după criză.) Putem atunci înţelege de ce la desfăşurarea festivalului au contribuit câteva zeci de firme şi asociaţii de diferite profiluri sau dimensiuni, alături de mulţi, foarte mulţi voluntari.

„Et in Arcadia ego“
Am lăsat la urmă elementul cel mai important, dar care care dă, în fapt, specificul acestor festivaluri de la Gărâna. Acesta este tocmai locul unde ele se desfăşoară. Este un spaţiu foarte special ce arată ca o depresiune şi în acelaşi timp ca o culme de deal, în care aspectul montan cu brazi şi izvoare alternează cu ierburi bătute de vânt din care răsar ici şi colo sculpturi în lemn – ceva între Irlanda si Finlanda. Nu ştiu dacă mulţi dintre spectatorii de la Gărâna sînt realmente pătrunşi de farmecul locului, aşa cum nu ştiu cîţi dintre cei aflaţi la Stufstock Vama Veche apucă (sau au apucat) să contemple marea.

Pentru ei se creează însă o situaţie specială asemănătoare oarecum (dacă excludem conotaţiile sacrului) sărbătorilor religioase sau marilor pelerinaje. Se combină frumuseţea peisajului cu subiectul întâlnirii – în cazul nostru muzica – şi cu un element psihologic de tipul „Et in Arcadia ego“, iar rezultatul va include dorinţa de a reveni, de a crea o periodicitate a evenimentului. Însă, pentru ca această combinaţie să producă efectele aşteptate trebuie ca subiectul – muzica – să fie pe măsura anvergurii mobilizării, şi asta depinde exclusiv de alegerea celor care regizează întregul spectacol. Aş vrea să scriu câteva cuvinte despre cei care s-au implicat efectiv în realizarea proiectului. Nu intenţionez să listez numele tuturor firmelor şi fundaţiilor, nici al zecilor de persoane care au alcătuit echipa de producţie. Ca participant la ultimele ediţii, pot afirma că gradul de profesionalism al acestei echipe a crescut în fiecare an, atingându-se acum un nivel de funcţionalitate apropiat standardelor internaţionale (adică normale), ceea ce nu e puţin lucru dacă ţinem seama de aleatorismul ce domneşte aproape peste tot în jurul nostru. Trebuie totuşi menţionat numele unei persoane ce ţine pe umerii săi întreaga responsabilitate economică şi artistică a proiectului. Pentru Marius Giura, producătorul evenimentului, reuşita sau nereuşita fiecărei ediţii devine o problemă de împlinire sau neîmplinire personală.

Mărturisesc că atunci când mă gândesc la un festival de jazz am nostalgia unor programe cu o viziune artistică unitară şi independentă pe cât posibil de factorul economic. În realitate lucrurile se întîmplă cu totul altfel. Pentru realizarea unui proiect de acest tip – şi spun asta din experienţa mea de director sau consilier artistic al mai multor festivaluri – echipa sau cel care alcătuieşte programul trebuie să ţină cont de următoarele criterii:

a) să invite unul sau două capete de afiş

b) să aibă în vedere ca programul să fie variat pentru a evita monotonia serilor lungi de festival

c) să implice muzicienii autohtoni pentru a crea premisele unei continuităţi în viaţa muzicală a oraşului, regiunii sau ţării, factor care poate influenţa pozitiv evoluţia viitoare a festivalului
d) să aleagă între ofertele ieftine care merită să ocupe timpul festivalului şi cele care trebuie refuzate

e) să păstreze echidistanţă  în raport cu labirintul de relatii, obligaţii şi intervenţii creat în jurul unui eveniment cultural  atât de important

f) (dacă găseşte resursele financiare, tehnice şi psihice să îndeplinească cerinţele de mai sus) să includă în program un proiect ales după criterii muzicale, cu alte cuvinte să invite un grup a cărui muzică o ascultă cu placere acasă şi la CD player-ul din maşină.

Să vedem cum s-a raportat echipa condusă de Marius Giura la grila pe care am schitat-o. La capitolul capete de afis a stat destul de bine. Au fost invitate nume mari ale jazzului international (aici am trecut peste aceste nume dar situaţia se menţine în aceiaşi parametri) care, deşi ieşite putin din conul atenţiei publice, işi păstrează statutul de star. Tot la categoria vedete aş include recitalurile Ancai Parghel şi Aurei Urziceanu, cântăreţele noastre de jazz cu statut internaţional (Bineînţeles că această propoziţie se referă strict la ediţia respectivă. Am pastrat-o pentru memoria Ancăi şi din respect faţă de Aura). În ceea ce priveşte varietatea programului, acesta a fost unul dintre punctele forte ale festivalului, acoperindu-se aproape toate stilurile de jazz.

Muzicienii locali nu au avut nici un motiv să se plingă. Au fost prezente formaţii din Timişoara sau din diaspora timişoreana, (din nou situaţia nu mai corespunde întru-totul cu ediţia de faţă). Trecând peste faptul ca invitarea unora dintre ele era mai mult o problemă de patriotism local, cu uşoare nuanţe nostalgice, pot afirma că existenţa festivalului de la Gărâna constituie un factor extrem de benefic pentru muzicienii de jazz, mai ales pentru cei tineri din vestul ţării. Organizatorii s-au dovedit mai puţin inspiraţi la capitolul refuzuri, (aici am înlocuit numele menţionat atunci cu X) având o evoluţie modestă şi sfârşind prin a plictisi pe toată lumea.

Ajungând, aşadar, la finalul grilei pe care v-am propus-o, mi-aş permite să trag câteva concluzii.
În primul rînd, Marius Giura şi echipa sa au realizat, zic eu, un scor mai mult decât onorabil în confruntarea cu cerinţele standard ale unui festival de jazz european de mărime medie (acum putem să-l considerăm între cele mari). Numărul spectatorilor a atins cifre neaşteptat de mari, crescând de la ediţie la ediţie. Manifestarea a devenit acum una de interes naţional şi ar trebui să i se acorde sprijinul şi atenţia corespunzătoare (ulterior le-a şi primit). Ar fi de dorit ca acest sprijin şi noua dimensiune financiară pe care festivalul o va dobândi să nu afecteze calitatea artistică a programelor (pot afirma că nu a afectat-o, iar acesta reprezintă probabil cel mai important succes al echipei de la Gărâna). Dar totul, repet, va depinde de cei care işi vor asuma răspunderea organizării unui festival intrat acum în perioada de maturitate.”

De la apariţia acestor rânduri din Observator, festivalul s-a încăpăţânat să existe într-un mod mai mult decât onorabil încă nouă ani, devenind între timp un reper în viaţa culturală românească şi depăşind cu mult cadrele stricte ale unui eveniment muzical.

de Mircea Tiberian