Jazz Compas

Rubrica Ideea Saptămânii este o pagină pe care revista Jazz Compas o pune la dispozitia artistilor care doresc sa exprime un punct de vedere, sa publice un articol, eseu, etc. Jazz Compas nu este co-autor la conţinutul acesteia.

–––––––

Ideea Saptămânii de Mihai Iordache

Green Hours City Jazz Fest 2014 – O cronică incompletă…

A şasea ediţie a festivalului de jazz de la Green Hours s-a desfăşurat anul acesta în mai multe locuri – în grădina de la Green, dar şi în cluburile Control şi Clubul Ţăranului şi la sala de spectacole a Primăriei Bucureşti, ARCUB. Festivalul a fost deschis de cvintetul saxofonistului italian Paolo Profeti, un muzician excelent stabilit de câtva timp în ţara noastră. Alături de el au cântat trombonistul Florian Radu, pianistul Mircea Tiberian, contrabasistul Michael Acker şi bateristul Vlad Popescu. Compoziţiile îi aparţin lui Paolo Profeti şi amintesc, ca sound şi aranjamente, de stilul producţiilor clasice ale casei de discuri Blue Note din anii ’60. Din punct de vedere melodic, însă, muzica lui Profeti este cât se poate de italiană, şi am ascultat cu plăcere piese pe care le ştiam cântate de grupurile lui mai mici (Danza Nel Mondo, Aroma di Caffè, Lost Eyes In Wonderland) şi care au sunat foarte bine în formula aceasta extinsă. Paolo Profeti este un saxofonist cu o tehnică solidă, în tradiţia lui Charlie Parker sau Art Pepper (ca şi compatriotul său Rosario Giuliani), şi un compozitor inspirat. Un moment inedit a fost acela în care saxofonistul şi-a lăsat coechipierii să cânte o piesă în formulă de cvartet, coborând de pe scenă, iar tema expusă de Florian Radu la trombon a sunat aproape ca vocea unui tenor italian!

Am fost nevoit să plec înainte de setul trio-ului Daerr – Bica – Görlich, care au încheiat seara, nu am reusit sa vad nici Dance Floor ENTROPY, acţiunea electronică a lui Vlaicu Golcea şi Uţu Pascu de la Control.

A doua seară a început în forţă cu trio-ul Troyka din Marea Britanie: Chris Montague la chitară şi electronice, Kit Downes la orgă şi Joshua Blackmore la tobe. A fost cel mai rock moment al festivalului şi, pentru mine, cel mai interesant. Troyka cântă o muzică complexă, influenţată în acelaşi timp de rock-ul progresiv britanic (Soft Machine, poate şi King Crimson) şi de scena de avangardă electrică din New York, de exemplu trio-urile chitaristului Wayne Krantz. Cei trei muzicieni evită cu graţie tot ceea ce ar putea deveni previzibil, construind structuri ambigue, care par altceva decât sunt şi se schimbă exact înainte de a deveni repetitive sau cuantificabile. Rolurile de acompaniator şi solist sunt şi ele foarte fluide, lucru pe care l-am remarcat mai ales la chitaristul Montague, al cărui acompaniament se transformă de multe ori în solo fără să întrerupă vreo clipă fluxul muzicii. Acest trio, despre care nu ştiam mare lucru, a fost pentru mine o bucurie şi o inspiraţie.

A urmat pianistul italian Stefano Battaglia, cu un recital solo. Prima piesă a fost o baladă, rubato, cu multe arpegii duioase şi melodii senine în registrul acut. Tehnica lui Battaglia este ireproşabilă, dar am aţipit pentru câteva secunde şi apoi m-am gândit să plec. A doua piesă, însă, a început cu o linie de bas funky la mâna stângă, la care s-au adăugat acorduri şi melodie, într-o coordonare perfectă, până când pianul a început să sune ca o mică orchestră, cu o precizie ritmică foarte greu de obţinut în lipsa unui baterist. Multe dintre compoziţii au fost fie nişte suite, fie improvizate spontan, trecând firesc de la un tip de atmosferă la altul şi de la un groove la următorul. A treia sau a patra piesă a început interesant, oarecum atonal, cu scurte fragmente melodice care aminteau de cântecul păsărilor şi de prietenul acestora, compozitorul Olivier Messiaen, dar s-a dizolvat apoi într-o progresie cam previzibilă. Întreg recitalul mi-a evocat foarte pregnant discurile solo ale lui Keith Jarrett din anii ’70, minus elementul de noutate şi Jarrett însuşi. Battaglia este un pianist minunat, dar parcă prea stă în umbra maestrului său.

Noaptea târziu au cântat la Control, Nostalgia ’77, iar a treia zi i-am pierdut pe Cæcilie Norby şi pe contrabasistul şi violoncelistul Lars Danielsson la ARCUB, aşa că nu pot spune nimic despre recitalul lor.

La Green Hours, seara a început cu formaţia vocalistei Anei-Cristina Leonte, care şi-au prezentat în avanpremieră noul album Secret Lover. Albumul respectiv a apărut la casa mea de discuri, aşa că nu ar fi etic să-l laud prea tare, dar poate fi ascultat pe internet. Ana-Cristina şi colegii ei au cântat relaxat o parte din materialul de pe album (şi cu swing – aproape un gest de frondă pentru scena europeană). Pianistul Albert Tajti, saxofonistul Alex Munte, contrabasistul Michael Acker şi bateristul Tavi Scurtu au susţinut cu aplomb compoziţiile vocalistei, fără ca virtuozitatea instrumentală să devină mai importantă decât cântecul în sine. Unul din solo-urile care m-au impresionat profund a fost cel al saxofonistului de pe piesa titlu a albumului, Secret Lover.

A urmat Maria Răducanu, acompaniată de contrabasistul portughez Carlos Bica şi de pianistul german Carsten Daerr. Muzica a fost liniştită, mergând pe filonul folcloric – de la fado-ul portughez la muzica populară românească, şi s-a bucurat de contribuţia unor acompaniatori sensibili. Nu prea ştiu ce să scriu, nefiind specialist în prelucrări folclorice, dar a sunat bine, autentic, şi aplauzele au fost pe măsură.

A patra seară a festivalului a început cu recitalul propriului meu septet, Iordache, care a prezentat pentru a doua oară muzica de pe cel mai recent album, Garden Beast (Iordache – saxofon, Toni Kühn – clape, Sebastian Burneci – trompetă, Florian Radu – trombon, Dan Mitrofan – chitară, Michael Acker – bas electric, Tavi Scurtu – baterie).

A urmat trio-ul elveţian al pianistului Colin Vallon, alaturi de contrabasistul Patrice Moret şi bateristul Julian Sartorius. O muzică interesantă, aflată la distanţă egală de Esbjörn Svensson Trio (ca intenţie), Nik Bärtsch (ca precizie ritmică) şi Coldplay (ca material melodic şi câteodată armonic). Tinereţea şi virtuozitatea evidentă a celor trei muzicieni nu a reuşit să alunge, pentru mine, impresia de muzică făcută de dragul combinaţiilor melodice, ritmice şi instrumentale. Ceea ce la Troyka mi-a sunat organic, aici a avut aerul unui asamblaj, al unei corăbii construite într-o sticlă. Dar poate că mă înşel.

În ciuda ploii aproape constante (care a încurcat mai ales momentele mai liniştite, auzindu-se mai tare decât pianul, pe alocuri) a fost un festival interesant, căruia îi doresc cât mai multe ediţii, şi cât mai bune.

de Mihai Iordache