Jazz Compas

Când scrii despre muzică

Nu îmi place sǎ mǎ îngrop adânc în citate sau referinţe…
E ca şi când mi-aş închipui că dreptatea e o problemă statistică. Cu cât mai mulţi oameni susţin un lucru, cu atât mai mari sunt şansele ca el să fie adevărat? În plus, abundenţa de referinţe şi citate fac lectura greoaie şi total anti-artistică. Stilistica unei lucrări ştiinţifice nu trebuie să cadă mereu pe ultimul plan. Altminteri se va întâmpla ca lecturarea ei să rămână doar în sarcina unor specialişti foarte răbdători, iar aceştia nu au întotdeauna capacitatea cea mai bună de pătrundere a unui corp informaţional. Dacă nu pătrunzi sensul unui text, e lesne de înţeles că nu îl vei putea interpreta sau măcar transmite mai departe corect. Cele mai multe dintre lucrările muzicologice pe care le putem citi astăzi sunt adesea colecţii de informaţii, suferind de o acută lipsă de conexiuni, deducţii, concluzii şi, în ultimă instanţă, de idei.

Când cercetăm un subiect şi scriem despre acesta, poate ar fi uneori mai nimerit, în loc să facem exces de referinţe bibliografice, să luăm în consideraţie mai ales propriile noastre experienţe, dacă există; şi ar fi de dorit ca ele să existe. Consider că cele mai eficiente cercetări (mai ales în domeniul criticii şi esteticii) sunt cele care implică experienţa directă a cercetătorului. Acest lucru este valabil, atât pentru autori, cât şi pentru cititorii unei lucrări de această factură. Atitudinea la modă printre cei care cercetează fenomenul muzical este de a nu comenta sau contrazice afirmaţiile făcute de un autor sau altul dinaintea lor. Fragmentele  sunt doar citate. Se lasă pe seama cititorului să opteze pentru valoarea de adevăr a unei afirmaţii, deşi e greu de crezut că, dacă specialiştii nu o fac, o vor face alţii în locul lor. Cititorul se trezeşte fără hartă în faţa unui desiş informaţional şi, de cele mai multe ori, face calea-ntoarsă rămânând cu aceleaşi nelămuriri. Astfel, numărul cititorilor scade în timp ce fondul bibliotecilor se măreşte.

Un text scurt cu afirmaţii directe, deşi expune riscant pe autorul său, are şanse de a fi înţeles mai bine, nu numai datorită simplităţii dar şi pentru faptul că dă posibilitatea celor care-l citesc să facă propriile verificări şi reconsiderări ale celor afirmate. Acesta este, până la urmă, scopul unei lucrări de cercetare în zona artisticului. Nu înseamnă că sunt un adept al empirismului sau ca mă cred vreun iluminat fără dileme al cărui scop în viaţă trebuie să fie împărtăşirea cunoştinţelor cu care zeii l-au înzestrat. Ar fi absurd să nu mizez pe valoarea informaţiilor extrase din cărţi atunci când tocmai scriu o carte. Consider doar că e necesar să corelǎm cunoştinţele teoretice cu experimentul – lucru de la sine înţeles în lumea ştiinţifică dar mult mai rar practicat în cea artistică.

Şi ar mai fi ceva: luciditatea şi erudiţia n-ar trebui să diminueze entuziasmul, bucuria descoperirii.

…

Accesul la idee se face prin inspiraţie.