Jazz Compas

[English version down the page]

Cum nu am ajuns la North Sea Jazz Festival de anul acesta (12, 13, 14 iulie), am decis că trebuie neapărat să ajung măcar la jam session-ul oficial al festivalului, de sambată 13 iulie.
Parcă ceva îmi spunea că aveau să se întâmple lucruri mari în seara respectivă…

Afterparty-ul a avut loc la clubul ”Bird” din Rotterdam – una din locațiile cu renume datorită concertelor cu artisti mari care se organizează în acest club. Odată ajunsă la „Bird” observ că atmosfera nu prea aducea a jam, ci mai mult a petrecere „hip”. Atmosfera era susținută de Dj, jam-ul care se anunțase la orele 23:00 se tot lăsa așteptat, nu prea părea că se pregătește un jam session tradițional, unde vezi multe instrumente în jur, muzicieni îmbrăcați ”casual”, ținând o bere rece în mână și așteptând liniștiți să înceapă primul set. În sala de alături, party-ul propus de Dj luase proporții serioase, prin urcarea la pupitru a unor Dj ca Anthony Hamilton, Cody Chesnutt și Gery Mendes. După un timp începusem să am gânduri de plecare. Nu părea că voi avea ocazia să văd ceva acțiune (doar pentru asta venisem). Dintr-o data, încep să văd din ce în ce mai multe instrumente, muzicieni… lumea din club treptat se aduna pe lângă scenă. Era clar, urma să înceapă ceva…

Într-un final, urcă pe scenă Joe Sanders (contrabasist din NY), muzicianul care a deschis jam session-ul. Ce a început într-un stil foarte open – experimental (o versiune de încălzire a piesei „Nardis” a lui Miles Davis) urma să se transforme mai târziu într-un groove susținut în anumite momente de mai bine de 11 instumentisti pe scenă. Lângă treptele pe care se ajungea pe podium se făcuse o coadă cum poate mai vezi într-o „Black Friday” la reduceri. Am auzit chiar spunându-se și replici de genul „It’s my turn, man!”. Toți așteptau la rând pentru câteva măsuri, toată lumea voia să participe, se crease o deschidere  impresionantă.

Era loc pentru toți, deși scena nu era de aceeași părere, deseori fiind nevoie că 3-4 persoane să se mute pentru a face loc unui nou venit. Acestea erau detalii neimportante, ceea ce conta era ce se întâmpla la nivel sonor: muzica, groove-ul, trebuiau să continue, nu se putea opri ori întrerupe, iar pentru schimbarea instumentiștilor nu se făcea pauză, următorul care intra pe scenă prelua ceea ce se cânta, după care cel care fusese înainte putea să coboare. Când se schimbau toboșarii, foloseau tactici de genul: unul ținea ritmul cu dreapta în timp ce stânga era preluată de noul baterist. Practic nimic nu a fost interupt în nici un moment, totul se continua din mers iar schimbările se petreceau atât de treptat încât nu auzeai nici măcar 1 minut de pauză în care să se spună: „Ce cântăm?”

Nu am crezut că un jam session poate aduna la un loc atâția muzicieni între care să existe o perfectă comunicare și unde să se poată crea un asemenea balans între (cei ce aveau să fie la un moment dat):  3 pianiști, 2 bateriști, 1 percuționist, contrabas, bas, chitară, trompetă, trombon, vioară, 1 Mc și doi vocaliști. A fost uimitor, de nedescris. Corpurile noastre aveau aceeași pulsație cu muzica, deveniserăm un tot,  iar totul mergea în aceeași direcție.

Cum ar fi spus-o chiar ei, a fost …Craaaaazy!!!… Printre cei care au urcat pe scenă îi amintesc pe:

Eric Harland – baterie
Kendrick Scott – baterie
Roy Hargrove – trompetă
Walter Smith lll – saxofon tenor
Ben Williams – contrabas
Joe Sanders – contrabas
Justin Brown – baterie
Shirma Rouse – voce
Gerald Clayton – pian
John Legend – pian
membri grupului Snarky Puppy (Michael League – bas,  Justin Stanton – trompetă și clape, Nate Werth – percuție, Cory Henry – clape, Chris Bullock – sax tenor)
membri Re: Freshed Orchestra (Poliana Vieira voce, Yannick Hiwat vioară, Floris Windey trompetă, Elder Sousa chitară, Furlan Felter pian și voce)

și mulți, mulți alții…

Am stat 5 ore la un jam session care, în momentul când eu am decis să plec, era încă în plină acțiune.
Coada de muzicieni de lângă scenă încă nu se terminase…

Și când credeam că seara își epuizase toate surprizele, mă uit la persoana de lângă mine și nu îmi vine să cred ochilor pe cine văd:  … Mr. Herbie Hancock!

foto Atlynn Vrolijk
articol realizat de Raluca Baicu

[English version]

Because I couldn’t be at the North Sea Jazz Festival this year (12, 13, 14 July) I decided that I definitely need to see  the official jam session of the festival, on Saturday July 13th.
Something was telling me that great things would happen that night …

The afterparty was held at the club „Bird” in Rotterdam – a notorious location due to the fact that very important artists are giving concerts  in this club. Having arrived at „Bird”, I noticed that the atmosphere didn’t  really feel like a jam session, but more like a „hip” party. The atmosphere was created by the Dj-s and the jam that was announced to start at 23:00 was highly anticipated. It didn’t look like the preparation for a traditional jam session, where you see many instruments around, musicians in „casual” clothes, holding a cold beer in one hand and waiting quietly to begin the first set. In the next room, as the DJ-s  Anthony Hamilton, Cody Chesnutt and Gery Mendes were getting on the podium, the party was reaching serious proportions. After a while I was thinking about leaving. It didn’t look like I was going to have the chance to see some action (I came especially for the jam). Suddenly, I began to see more and more instruments, musicians … the people from the club gradually gathering closer to the stage.
It was clear, something was on …

Finally, Joe Sanders (bass player from NY) went on stage, he was the one to open the jam session. What began in a very open  – experimental style (warming-up version of the song „Nardis” by Miles Davis) later on turned into a groove, maintained by more than 11 instrumentalists on stage. Near the stairs to the podium there was a cue like  you would expect to see at the „Black Friday” sales. I even heard someone saying „It’s my turn, man.” All of them waited in line to play a few bars, everyone wanted to participate, creating an impressive openess.

There was room for everybody, although the size of the stage contradicted that… Often  3-4 people needed to move to make way for a newcomer. These were insignificant details, what was happening sound wise mattered the most: the music, the groove, had to continue, it couldn’t be stopped or paused. Musicians changed without breaks. The performer who played before could leave as the new comer was taking over what was being played. To change drummers, they had to use tactics such as the departing drummer keeping the rhythm with the right hand whilst the left hand was taken over by a new drummer. Virtually nothing had been interrupted at any time, everything worked on and continued as the changes happened so gradually that I didn’t hear even 1 minute of silence in which someone could ask: „What do we play next?”

I never thought a jam session could bring together so many musicians able to have such a communication and able to create such a balance between (at some point):
3 pianists, 2 drummers, 1 percussionist, doublebass, bass, guitar, trumpet, trombone, violin, 1 Mc and two vocalists. It was amazing, indescribable. Our bodies had the same pulse with the music, every one became one, going in the same direction.

Like they said, it was: … Craaaaazy! … Among those who went on stage we mention:

Eric Harland – drums
Kendrick Scott – drums
Roy Hargrove – trumpet
Walter Smith III – tenor saxophone
Ben Williams – bass
Joe Sanders – bass
Justin Brown – drums
Shirma Rouse – vocals
Gerald Clayton – piano
John Legend – piano
Members of  Snarky Puppy (Michael League – bass, Justin Stanton – trumpet and keyboards, Nate Werth – percussion, Cory Henry – keyboards, Chris Bullock – tenor sax)
Members of Re: Freshed Orchestra (Vieira Polyana voice, Yannick Hiwat violin, trumpet Floris Windey, Elder Sousa guitar, piano and Furlan Felter voice)

and many, many others …

When I decided to leave after 5 hours, the  jam session was still going. The cue of musicians waiting to get on stage wasn’t any shorter.

Just when I thought the evening had exhausted all its’ surprises, I took a look at the person next to me. I couldn’t believe my eyes …  Mr. Herbie Hancock!

photo Atlynn Vrolijk
article written by Raluca Baicu