Jazz Compas

Pentru ultima zi a ediţiei de anul acesta Green Hours International Jazz Festival a avut în program două trio-uri de pian – contrabas – baterie, foarte diferite unul de altul şi foarte interesante.

Primul a fost cel al lui Adrian Gaspar, un tânăr pianist austriac de origine română, acompaniat de contrabasistul  Marko Ferlan şi de bateristul Lukas Fellner. Muzica lor este puternic influenţată de jazz-ul latinoamerican şi de funk, în ceea ce priveşte structurile şi partea ritmică, iar Adrian Gaspar pare, după primele acorduri, unul dintre discipolii lui Chick Corea. În improvizaţiile lui apar însă multe melodii, pattern-uri ritmice şi ornamente specifice muzicii ţigăneşti, ceea ce adaugă un element surprinzător şi devine o sursă de inspiraţie şi pentru vocabularul melodic al contrabasistului Marko Ferlan, şi pentru ritmurile lui Lukas Fellner . De altfel, pianistul se declară mândru de etnia sa rromă, iar libertatea improvizatorică din muzica acestei comunităţi a avut o mare influenţă asupra deciziei sale de a renunţa la muzica clasică în favoarea jazz-ului. Compoziţiile au avut acea relaxare – foarte  “jazz” – de care mi-era dor după atâta muzică europeană profundă şi abisală post-Coltrane, şi au fost interpretate cu o delicateţe şi o bucurie de a cânta absolut contagioase.

Cel de-al doilea grup i-a avut ca protagonişti pe pianistul Mircea Tiberian, contrabasistul american Chris Dahlgren şi bateristul german Christian Lillinger. Spre deosebire de primul trio, aici mi s-a părut evidentă – şi programată – lipsa unui lider şi a unor teme prestabilite. Tiberian a adoptat în ultimii (cel puţin) zece ani o direcţie foarte experimentală, iar flerul său în alegerea unor colaboratori aflaţi pe aceeaşi lungime de undă este admirabil. Fiecare piesă  – sau, mai precis spus, moment sonor – se dezvoltă de la sine, pornind de la fragmente melodice sau ritmice, într-un mod organic şi foarte spectaculos prin modul care cei trei muzicieni se ascultă unul pe altul şi reacţionează la nivel de milisecundă la ceea ce aud. Materialul melodic pare să provină, în proporţii relativ egale, din jazz şi din muzica contemporană – mai ales că, sonor, pianul preparat şi modul absolut neconvenţional al lui Lillinger de a cânta la baterie amintesc de muzica lui John Cage. Fără solo-uri propriu-zise, muzica acestui trio are momente în care îi duce ea însăşi pe protagonişti unde vrea, ceea ce mi se pare ideal atunci când este vorba despre free jazz. Concertul m-a lăsat de câteva ori cu răsuflarea tăiată. Ultima piesă a fost puţin mai lirică şi a pornit de la câteva moduri pentatonice – un fel de blues abstract şi universal.

Am fost prezent doar în ultimele două zile ale festivalului de jazz de la Green Hours de anul acesta. (În cea de-a treia am cântat, aşa că nu o pot comenta…). Din concertele primelor două zile am văzut doar fragmente pe YouTube. Ştiu că s-a făcut cu multe eforturi şi cu fonduri puţine, dar cu respect faţă de muzică, muzicieni şi public. Într-un oraş care este din ce în ce mai distrus de corupţia oficială şi de interesele corporaţiilor, clubul Green Hours şi festivalul lui anual de jazz reprezintă o insulă necesară de viaţă normală, de capitală europeană. Sper să avem parte de cât mai multe ediţii!

Mihai Iordache