Jazz Compas

Rubrica Ideea Saptămânii este o pagină pe care revista Jazz Compas o pune la dispozitia artistilor care doresc sa exprime un punct de vedere, sa publice un articol, eseu, etc. Jazz Compas nu este co-autor la conţinutul acesteia.

–––––––

prezentată de Suzana Laşcu 

BOBBY MCFERRIN – Eclecticul jazzului

Jazzul vocal, iniţial izvorât dintr-o nevoie viscerală, dar şi spirituală a popoarelor africane, reprezintă cel mai complex gen vocal din istoria muzicii. El, avînd deja o tradiţie de mai bine de un veac, este îmbogăţit de conştiinţa muzicală moştenită în plan vocal de generaţiile de vocalişti din ultima jumătate de secol şi îşi cristalizează o bună parte din mesaje şi semnificaţii prin relaţia nu numai dintre cuvânt şi muzică, ci chiar şi dintre silabă şi sunet, relaţie sincretică a cărei dezvoltare survine datorită exploatării tehnicii scat, capabilă a aduce noi sonorităţi, efecte în plan muzical.

Relaţia dintre cuvânt şi muzică, dintre sunet şi silabă a fost fundamentată cultural de compozitori şi practicieni pe parcursul unui întreg mileniu, atât în Europa Occidentală, cât şi în cea răsăriteană, mai târziu, inclusiv în Statele Unite ale Americii. Spre exemplu, cea dintre sunet şi silabă avea ca scop apropierea timbrului vocal de sonorităţile instrumentale. Dacă în secolele anterioare, erau practicate, în cântările religioase, vocalele specifice limbii latine (care se vor păstra drept principiu vocal fundamental până spre finele erei romantice a bel canto-ului italian şi care cultivau deschiderile de gură pe poziţie înaltă), în secolul al XX-lea, remarcăm deja o interiorizare a cântului, mai ales în domeniul jazzului. Pe de-o parte, vocalele sunt mai închise, tubate, uneori nazalizate, mai ales datorită practicării limbii engleze (folosite cu preponderenţă aici), iar, pe de altă parte, devine mult mai importantă articularea propriu-zisă decât melisma; dacă, în baroc, tendinţa de egalizare presupunea exigenţe în frazare şi o virtuozitate concentrată pe melismatica epocii şi pe o capacitate diafragmatică excepţională, în jazz, observăm, în plus, orientări spre celelalte particularităţi ale limbii engleze, cele legate de consoane. Cel puţin în scat, grupările de consoane sunt cele care marchează dinamica genului. Egalizarea, de data aceasta, se concentrează nu numai pe construcţia instrumentală a frazei, ci şi pe o mai mare varietate dinamică, unde fiecare sunet trebuie articulat consonantic (p, d, t, s, l, v, sh, dʒi, r, z), originea germanică a limbii permiţănd o excepţională versatilitate a solistului vocal, din acest punct de vedere. Se conferă, astfel, un aspect percutant cântului vocal, pentru prima oară vocea dovedind disponibilităţi şi afinităţi legate de arta ritmului, o legendă rămânând, în acest sens, eroul acestui eseu, Bobby McFerrin. Excepţia care confirmă regula poate fi considerată, aici, inserarea momentelor operatice, care constau de cele mai multe ori în fredonări improvizate pe i lung, practicate şi de McFerrin, tendinţă ce îşi doreşte universalizarea genului (sau, uneori, amuzarea publicului printr-un rafinat simţ al umorului).

Bobby McFerrin (n. 1950) a lansat 19 albume şi a primit zece premii Grammy. Datorită primului său album auto-intitulat, lansat in 1982, pentru prima dată în istoria muzicii americane, un cântec a cappella va fi intrat în topul Billboard Magazine „Hot 100”, meritul revenind piesei „Don’t Worry, Be Happy” (1988), una dintre compoziţiile sale. Deţine din 1994 funcția de președinte al catedrei de creaţie din cadrul St. Paul Chamber Orchestra, cea mai mare orchestră de cameră a Statelor Unite. McFerrin se mișcă cu ușurință între stiluri diferite, activând în ambele sfere ale muzicii: atât în cea a muzicii clasice, cât şi în cea a  jazzului, lucrând şi ca dirijor și lansând albume de muzică clasică, în egală maăsură. Turneele sale mondiale, ale căror concerte se ţin cu casa închisă, reprezintă fiecare o antologie în sine.

Vocea lui McFerrin are o întindere incredibilă, de patru octave. El şi-a exploatat pe deplin disponibilităţile vocale: concertele sale sunt acompaniate armonic doar de propria-i voce, sunt improvizate, uneori, integral. Prin firea sa comunicativă, McFerrin are capacitatea de a-şi transforma concertele remarcabile in ample „ateliere de lucru”, caz în care publicul joacă un rol esențial, prin intervenţii şi dialog susţinut minute bune. Improvizaţia vocală cunoaşte în dezvoltarea sa mai multe mişcări, iar Bobby McFerrin a reuşit cu succes să-şi demonstreze apartenenţa la cea mai mare parte dintre ele.

Mişcarea tradiţionalistă îşi doreşte conservarea valorilor existente până în prezent, atât a celor afro-americane, cât şi pe a celor de sorginte vest-europeană. McFerrin se implică în acest demers prin perpetuarea speciei bluesului, dar şi a modalităţilor cât mai simple de cânt, acesta cultivând o lejeritate rar întâlnită printre vocaliştii de jazz.

Este, de asemenea, un inovator, fiind primul vocalist din istorie care inregistrează un album întreg fără sprijinul niciunui fel de acompaniament. În albumele solo, realizează texturi pluristratificate prin schimbările rapide dintre registre (în şi din falsetto), folosindu-şi pieptul drept rezonator şi întreaga cavitate bucală pentru obţinerea de efecte percutante, adesea spectaculoase. Din acest punct de vedere, McFerrin este considerat un inovator şi unul dintre părinţii beat boxului. Prin colaborările cu Herbie Hancock şi cu Chick Corea, el se incadrează şi în avant-garde, având ca surse de inspiraţie atât culturile muzicale latine, cât şi pe cele orientale.

Dimensiunea ludică la McFerrin constă în abordarea genului baroc-clasic, reproducând vocal lucrări instrumentale de Bach, pe care le şi dirijează, în contextul unor concerte vocal-simfonice (ca în cazul ”Swinging Bach”)

Datorită contribuţiei sale imense în domeniul jazzului vocal şi a dezvoltării aparatului vocal, în general, se poate spune că, prin intermediul său, jazzul cunoaşte şi o mişcare eclectică. Astfel, Bobby McFerrin, plasat între tradiţie şi inovaţie, a reuşit să influenţeze toţi marii vocalişti ai perioadei contemporane, începând cu anii 1970.