Jazz Compas

articol de Virgil Mihaiu

Deși revista portdrapel a jazzului, DownBeat, nuexcelează în materie de reflectare a vieții jazzistice  dinafara fruntariilor Statelor Unite, un eveniment nu i-a scăpat: declararea Istanbulului drept capitala jazzului mondial pe anul 2013. Știrea apărea în numărul pe luna mai a.c., sub titlul Turkish Delight (= Deliciu turcesc, joc de cuvinte bazat pe denumirea engleză a unei specialității de cofetărie otomane). În notiță se preciza că metropola de pe Bosfor a fost desemnată să găzduiască cea de-a doua ediție anuală a Zilei Internaționale a Jazzului, decretată ca atare de către Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) pentru data de 30 aprilie.

Inițiativa din 2011 a UNESCO a avut un amplu ecou, așa încât pentru 2013, Jazzul a fost celebrat în nu mai puțin de 200 de municipii de pe Glob. Implicarea României a fost posibilă grație spiritului întreprinzător și cutezanței tinerei Asociații Transylvania Cultural Community din Cluj. Aceasta a reușit să dinamizeze o multitudine de sponsori și să mobilizeze un public surprinzător de numeros și de entuziast, deși obligativitatea datei de 30 aprilie reprezenta o premisă cu totul defavorabilă în condițiile calendarului românesc (fiind urmată de o „punte de zile nelucrătoare” între 1 mai și sărbătorile de Paști de la finele aceleiași săptămâni). Pentru un centru universitar de talia Clujului, asemenea conjuncturi generează implicit o mini-vacanță studențească, scăzând drastic prezența contingentului de tineri studioși cu potențial de receptivitate și interes, pe care se bazează în bună măsură intensa viață culturală a urbei. Cu toate acestea, splendida zi de primăvară de 30 aprilie 2013 la Cluj a fost o excelentă ediție-pilot a Zilei Internaționale a Jazzului pentru România. Dincolo de limbajul de lemn inerent proiectelor culturale ale timpurilor noastre, organizatorii și-au onorat realmente declarația de intenții: „Asociația Transylvania Cultural Community a fost înființată în 2011 având ca scop promovarea valorilor culturale, educaționale, naționale și internaționale, educarea cetățenilor în domeniile artei și culturii, precum și crearea unui cadru propice schimbului de cunoștințe, informații cultural-educative, între cetățenii români și cetățenii altor țări.”

Aceste fraze nu au rămas literă moartă, ci au fost transpuse în viață de o echipă debordând de spirit de inițiativă, ingeniozitate, bună dispoziție, cu certe perspective în domeniu. În acest sens amintesc, din lipsă de spațiu, doar câteva premise organizatorice, așa cum nu s-au prea văzut în viața jazzistică de până acum a Clujului: reușita cooperare a TCC cu UNESCO; implicarea Consiliului Local, a Primăriei Cluj și a TVR Cluj; buna colaborare cu Opera Maghiară – ce a demonstrat o lăudabilă deschidere spirituală, asigurând sala concertului de gală -, implicarea unor firme precum reprezentanța Peugeot, Piano Cazola, Raiffeissen Bank, City Plaza, Iulius Mall, Bricks etc. Modul inspirat cum am fost cooptat eu însumi mi se pare demn de revelat: doamna Irina Petraș, respectata lideră a filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, mi-a vorbit despre intenția TCC de a asocia Filiala Transilvania a Institutului Cultural Român printre sponsori. Dar, cum mijloacele bugetare sunt quasi-inexistente, s-a apelat la eterna disponibilitate de tip voluntarist, pe care mi-o exersasem timp de aproape 15 ani împreună cu echipa redacțională a revistei de cultură Echinox, în anii totalitarismului. Am căzut de acord ca principala activitate „teoretică” a Zilei Internaționale a Jazzului să constea într-o ediție specială a Cursului de Estetica Jazzului, pe care îl susțin în mod normal la Academia de Muzica G. Dima din Cluj. De data asta am optat pentru un spațiu atipic: aula Universității Tehnice. Astfel, publicul venit acolo a reprezentat un spectru socio-profesional mult mai larg decât de obicei. În plus, l-am avut ca oaspete de onoare pe „patriarhul” comunității jazzistice clujene, dl. Iosif Viehmann. Ajuns la venerabila etate de 88 de ani, fondatorul Clubului de Jazz de la Casa de Cultură a Studenților rămâne un simbol al contopirii organice dintre această muzică a libertății și viață. Prelegerea mea s-a intitulat Factorul latino-american în estetica jazzului, titlu sugestiv pentru dimensiunile periplanetare atinse de această artă în zilele noastre. Mă pot declara mulțumit de interesul cu care cei prezenți au receptat tema, însă am avut și o decepție: deși o bună parte a investiției mele de expertiză fusese dedicată Braziliei, iar Casa do Brasil din Cluj acceptase să fie înscrisă pe afiș drept co-organizatoare, absolut nimeni din partea recent înființatei structuri universitare nu a binevoit să ne onoreze cu prezența.

Concertul de gală a avut parte de o ambianță fastuoasă: cei aproximativ o mie de spectatori (la o sală de 800 de locuri) și-au făcut intrarea pe un imens tapet roșu, ca la marile festivaluri, întâmpinați de o multitudine de tinere frumuseți feminine. Pe tot parcursul concertului am fost uimit de receptivitatea publicului și de caracterul său predominant tânăr (aici sunt conștient că am emis un truism, întrucât fanii jazzului rămân întotdeauna tineri…). În prima parte a galei a cântat Elena Mindru, aureolată de premiul câștigat la ediția din vara trecută a exigentului Concurs de la Montreux. Evoluția ei mi-a întărit convingerea că avem de-a face cu o demnă continuatoare a tradiției instituite la noi de Aura Urziceanu. Se cuvine adăugat: mutatis mutandis, întrucât contextul estetic în care se afirmase diva anilor 1960-70 nu mai e demult același. Brianța vocală nativă a Aurei e substituită/compensată de Elena printr-o abordare mai cerebrală, mai detașată, în care sunt perceptibile efectele studiilor de compoziție efectuate la Academia de Muzică din Cluj, precum și ale ulterioarelor perfecționări la universități din țările scandinave. Vocalista clujeană, descoperită încă din adolescență de imbatabilul detector de talente Ștefan Vannai, se mișcă elegant pe cele mai diverse paliere expresive și știe să-și exercite șarmul în spațiul securizat al unor tradiții vocale bine consolidate în istoria jazzului. Pentru o seară atât de specială, Elena avu o idee specială: aceea de a îmbina două cvartete de acompaniament – unul specific de jazz și unul de coarde. Întâiul reunește patru reprezentanți, în plină ascensiune, ai noii generații jazzistice din România: Lucian Nagy la sax alto și flaut; Albert Tajti / keyboard; Michael Acker / contrabas și Tavi Scurtu / baterie. La rândul său, cvartetul The Mood e alcătuit din patru tineri „cordari” de mare talent și cu o salutară deschidere spre exprimările post-moderne: Dariu Cifor, Vlad Baciu, Cristian Suărășan și Andras Vilhelem. Combinația a dat rezultate maxime în prelucrările bazate pe standarde de tip gershwinian, dar și într-o binevenită remodelare a unei teme folclorice românești. Cred ca ar fi optim ca o asemenea colaborare să fie continuată, sau măcar documentată la nivel discografic.

După binevenita pauză de 20 de minute, a urmat recitalul unui ansamblu reprezentând puternica școală muzical-jazzistică a Ungariei: Budapest Jazz Orchestra. Înființat în 1998, big band-ul e alcătuit din 17 muzicieni de un profesionism ireproșabil, coordonați de saxofonistul Gabor Kollmann. Programul constă atât din binecunoscute standards, cât și din teme și aranjamente mai recente datorate unor muzicieni din patria jazzului (Henry Mancini, Ken Peplowski, Peter Erskine). Interpretarea e îmbibată quasi-integral de un swing contaminant, dar nu lipsesc excursuri bine controlate în spații mai exotice, precum jazzul afro-cuban sau cel brazilian. Impresionează acuratețea armonică, balansul dintre compartimente, dinamica perfect controlată, într-un cuvânt, funcționarea … de orologiu helvet a întregului ansamblu. Regret că, în condițiile date (stress-ul inerent prezentării concertului, starea de sănătate nu tocmai propice în care mă aflam) nu am reușit să-mi notez numele improvizatorilor – de la saxofoane, clarinet, trombon, trompetă, până la secția ritmică – spre a-i putea elogia în această concisă cronică. Important e că muzica interpretată de Budapest Jazz Orchestra e concepută și pusă în scenă cu un admirabil simț al răspunderii, cu mult respect pentru spectatorii de cele mai diverse gusturi, ceea ce conduce – imparabil – spre succesul scontat. Fără niciun fel de experimentalisme gratuite, limitându-se uneori la reproducerea cu maximă fidelitate a unor teme devenite celebre prin intermediul filmelor, BJO reușește să-i satisfacă atât pe nostalgici, cât și pe ascultătorii mai puțin acomodați la sonoritățile jazzului. Astfel are loc o excelentă operă de propagare a acestui gen muzical. Probabil că punctul culminant al serii, îndeosebi prin valențele sale de spontaneitate și concordie, a fost piesa în care Budapesta Jazz Orchestra a invitat-o ca solistă pe Elena Mindru. Alura de cântăreață de jazz înnăscută a acesteia s-a îmbinat de minune cu rezonanțele festive ale big band-ului, ceea ce mă face să sper că o asemenea fertilă colaborare ar putea continua.

Așa cum am spus-o și pe scenă, reușita acestei prime ediții a Zilei Internaționale a Jazzului în România, la Cluj, e și un omagiu implicit adus celor care au purtat flama acestei muzici în anii obscurantismului totalitarist. Dintre acei veterani, mai trăiesc azi doar câțiva – Iosif Viehmann, Ion Pitty Vintilă, Zsolt Gyorgy, Ioan Muslea, Liviu Almasu, Doru Dejica… Se cuvine să ne gândim la ei cu gratitudine, într-un asemenea context festiv.

                                                                             Virgil Mihaiu

Pentru detalii mă puteţi contacta la adresa  redacţiei   Jazz Compas