Jazz Compas

Rubrica Ideea Saptămânii este o pagină pe care revista Jazz Compas o pune la dispozitia artistilor care doresc sa exprime un punct de vedere, sa publice un articol, eseu, etc. Jazz Compas nu este co-autor la conţinutul acesteia.

–––––––

prezentată de Mihai Iordache

„Money Jungle”

În cele ce urmează va fi vorba despre câteva lucruri legate de partea mai puţin discutată a activităţii muzicienilor din zona necomercială.

Imediat ce se sting primele aplauze, mulţi dintre noi se gândesc să devină profesionişti, în sensul de a transforma ceea ce a început ca o pasiune într-o activitate profitabilă. Motivul este de cele mai multe ori absolut onorabil: dorim să ne putem dedica tot timpul disponibil muzicii, să cântăm mai bine etc. Adesea, realitatea ne strică planurile şi acceptăm diverse compromisuri, din motive financiare. Nu ştiu dacă am putea scăpa de ele cu totul, reuşind în acelaşi timp să ducem o viaţă confortabilă, dar sunt convins că le putem reduce la minimum, cu mai multă atenţie şi mai puţin fatalism. Celebra expresie ”ce să-i faci, asta e situaţia” ar trebui să dispară din sistemul nostru de gândire. Primii cu care avem de discutat sunt patronii de cluburi. Sunt, desigur, de admirat patronii care programează jazz, de exemplu, în locul unor alte muzici mai populare sau al altor activităţi. În general, ei sunt foarte încântaţi de artiştii noi: pe de o parte, publicul reacţionează bine la schimbare, pe de altă parte pretenţiile financiare ale acestora sunt mai mici. Clubul oferă, nu-i aşa, un loc de afirmare etc. Se evită deal-urile pe sume fixe, pentru că ele ar presupune un oarecare efort de promovare al concertului de către club, şi nu se spune nimic despre faptul că publicul va fi mai numeros decât dacă nu s-ar întâmpla nimic şi că, astfel, se va consuma mai mult.

Cluburile nu sunt fundaţii caritabile: la fel ca noi, ele trăiesc din ceea ce câştigă. Dacă nu ar câştiga, ar dispărea. Discutând mai ferm partea financiară şi chiar refuzând unele propuneri putem crea un mediu mai normal în care să funcţionăm ca muzicieni.

După un timp apare şi momentul primului album. Aici constatăm că şi casele de discuri sunt tot un fel de entităţi non-profit, care îşi asumă un risc pentru a ne da, nu-i aşa, o şansă. De cele mai multe ori, de fapt, nu riscă decât banii pe care îi dau pe multiplicarea CD-urilor, în jur de 1 euro pe bucată, fiindcă preferă să lucreze cu un material deja înregistrat în loc să plătească un studio profesionist. În schimb, clauzele din contracte sunt ca în America anilor ‘70 – casa de discuri are drepturi depline asupra materialului înregistrat şi a eventualei folosiri a acestuia în filme, programe TV etc. Fiindcă legislaţia copyright-ului  este extrem de stufoasă şi greu de înţeles pentru ne-specialişti, se invocă nişte cutume inatacabile, cu argumente de tipul ”aşa se face şi afară”. Aceste cutume nu există, sau, dacă au existat cândva, se refereau la vremurile când label-urile chiar se implicau în producţia materialului – studio, mixaj, mastering, promovare – ceea  ce nu prea e cazul la noi, cel puţin când e vorba de muzica mai puţin comercială. Banii se dau, de obicei, ”după acoperirea cheltuielilor de producţie”, ceea ce e un mod mai frumos de a spune ”niciodată”. Ne rămâne gloria de a avea un album pe piaţă şi, pe lângă ea, un eventual contract pentru mai multe albume – în aceleaşi condiţii – sau vreun deal păgubos de booking (label-ul poate pretinde procente din încasările concertelor pe perioada promovării albumului etc)

(Mai nou, de când nu se prea mai cumpără CD-uri, multe case importante de discuri au cumpărat acţiuni şi la companiile de streaming (Spotify, Deezer, la noi Zonga), care nu fac altceva decât să transforme muzica într-un fond sonor lipsit de orice importanţă. De ce fac asta? Cred că fiindcă nu le pasă de muzică şi au mirosit că acolo sunt banii, pe moment.) Eu însumi am o idee destul de vagă despre legislaţia internaţională a copyright-ului. Putem afla însă destul de multe în momentul când încercăm să vindem albumele pe net sau să le propunem pe vreo platformă care se ocupă cu plasarea muzicii în TV, filme sau reclame. Suntem întrebaţi: ”Aveţi toate drepturile asupra acestui material?. Nu? OK, la revedere”.

Ce ar fi de făcut? Citirea contractului împreună cu un avocat, şi, dacă nu avem aşa ceva, tăierea curajoasă a oricăror pasaje care spun lucruri de genul ”casa de discuri are dreptul să…” sau ”artistul se obligă ca…”. Casa de discuri trebuie într-adevăr să aibă dreptul exclusiv de a produce şi de a vinde albumul, pe o perioadă finită (în nici un caz 50 de ani sau cum e ”contractul standard” care ”e la fel în toată lumea”). Pentru mai multe drepturi ar trebui să facă şi altceva decât să ducă masterul şi grafica la fabrică. La fel ca în cazul cluburilor, un refuz nu e o tragedie şi poate să creeze un precedent valoros.

Despre misterele Organismelor de Gestiune Colectivă de la noi prefer să nu spun nimic, fiindcă, sincer, nu înţeleg mare lucru şi nu cred că voi afla vreodată. Dar e de reţinut că şi aici există variante şi că formula magică ”fiindcă aşa se face” ar trebui privită cu circumspecţie, indiferent de la cine ar veni.

Am scris acest articol cu gândul la studenţii de la Secţia de Jazz a Academiei de Muzică, cu toate că s-ar putea să ştie deja aceste lucruri, în ideea că ar fi absurd să repete aceleaşi greşeli pe care le-au făcut mulţi din generaţia mea.

Duke Ellington – Charles Mingus – Max Roach “Money Jungle” (video)