Jazz Compas

Primul festival de muzică organizat în România pe de-a-ntregul în biserică – o inițiativă de apreciat care și-a găsit un loc oportun ca amplasare temporală, bară la bară cu astenia de primăvară. O oază aducătoare de pace și calm pentru publicul lovit de rutină, într-un cadru ce emană spiritualitate, austeritate și liniște, elemente care fără îndoială s-au imprimat atât în percepția auditoriului prezent, cât și peste diversele interpretări muzicale propuse de artiștii invitați.

Având în vedere organizarea ireproșabilă cu care s-a prezentat, un singur aspect rămâne incert cu privire la acest festival, un lucru ce aparent poate fi trecut cu vederea: alegerea numelui. Fără a păstra aceeași sonoritate, dominanta muzicală ar fi mai degrabă cea de new/contemporary music, în locul celei de jazz. Am ascultat prea puțină muzică vie la festivalul “Jazz in Church”. Nu afirm aceasta negând faptul că muzica ce s-a cântat nu ar fi vibrat viu în simțirile oamenilor prezenți, ci referindu-mă la spiritul de bază al genului muzical numit “jazz”, și anume compoziția spontană, improvizația. Prea multă muzică executată pe partitură, din care în câteva cazuri jazz-ul a funcționat numai ca simplă influență fugitivă, sau a lipsit chiar cu desăvârșire. Nimic rău în asta, am savurat, transpuși cu toții în sfere superioare, acordurile luminoase medievale/renascentiste venite din harpa fiicei lui Savall.

Numai că uneori, punând în mișcare un eveniment de asemenea anvergură, se omite analizarea mai atentă a câtorva implicații. În cazul de față, publicul mai puțin informat poate fi indus în eroare. Mai mult decât atât, se produce o influență asupra gustului muzical al publicului și asupra percepției acestuia vis-à-vis de muzică și, implicit, de jazz. Nu cred că ne dorim ca oamenii să creadă că François Couturier este unul din reprezentanții acestui gen muzical. Deformarea percepțiilor ce țin de muzică nu e o chestiune nouă în România, perpetuarea ei ducând la juxtapuneri în scările de valori și, ca rezultat, un eveniment major sold out așa cum este festivalul Jazz in Church poate crea un etalon care sa ducă treptat la promovarea greșită atât în rândul publicului cât și a altor organizatori de evenimente de jazz, a ceea ce înseamna muzica de jazz.

Ca atare, iată, singurele momente în care am simțit transmiterea directă, intrigantă, a spontaneității specifice jazzului au avut loc exact în cadrul performance-ului de început și al celui din finalul festivalului, ambele fiind redate mulțumită unor artiști români, și anume duo-ul Mircea Tiberian & Liviu Butoi și improvizația din a doua parte a recitalului Alexandru Bălănescu.

La o primă ascultare, cu ce deosebim muzica scrisă cu influențe din jazz de jazz-ul real, și ce ne determină să îl prețuim cu ardoare pe acesta din urmă? Când asculți o muzică ce se produce în timp real, spațiul se omogenizează într-o vibrație unanimă, faci parte integrantă din actul creator, iar problema transmisiei de sentimente filtrată prin depășirea obstacolelor de tehnică și interpretare muzicală dispare. Jazz-ul e „in your face„, îți invadează zona de comfort.

Am avut parte de un mix atipic de stiluri performate de către muzicieni români și străini, prestații instrumentale solo, dueturi și ansamblu instrumental, lansare de album sau prezentări de proiecte, concepte muzicale noi. Am simțit vibrația unei fațete de elitism cultural, redat de o muzică cultă care reverberează complexitate în urechea ascultătorului neavizat.

Joi, 21 martie

Precum spuneam, festivalul s-a deschis cu duetul format de Mircea Tiberian – orgă, pian, și Liviu Butoi – flaut, saxofoane, concertul fiind și prilej de lansare pentru albumul numit “Offerus”. Colaborarea dintre cei doi muzicieni consacrați scenei românești de jazz nu este una nouă, așadar beneficiază de o foarte bună cunoaștere de reacții reciproce.

Începutul recitalului a fost dat de un sunet grav de orgă care a vibrat la unison cu zgomotul sălii și cumulul ultimelor șoapte de dinainte de momentul în care publicul își asumă liniștea. Acel sunet s-a uniformizat și a făcut astfel parte din murmurul general, înainte să i se alăture și altele. Primele acorduri au fost unele de muzică sacră, punct de pornire și de integrare în spațiu.

Cei doi fac schimb de planuri melodice, la intrarea saxofonului sopran orga devine țesut armonic de susținere care urmărește linia solistică. Am putut remarca folosirea de atonalisme, modalisme, chiar pasaje de inspirație bachiană, iar în conlucrarea muzicală dintre cei doi o predilecție către improvizația meditativă, de reflecție în trecut, lucru dedus dintr-un aspect pe care îl concretizează în moduri diferite, dar pe care îl împărtășesc: frazarea din cadrul liniilor solistice este aceeași cu dialectica românească a cuvintelor vorbite – aspect ce conferă originalitate, iar dacă punem la socoteală și explorarea unui maximum de jocuri cu posibilități timbrale atipice ale orgii baroce din biserica luterană, probabil că un context similar nu va mai putea fi recreat.

Mircea Tiberian trece la pianul rezervat lui Nik Baertsch, acolo unde începe o improvizație bazată pe motive repetitive, fapt ce anticipează recitalul ce va urma. Liviu Butoi preia direcția pe saxofon sopranino, unde îmbină frazarea de cântat-vorbit cu repetarea unui motiv și intensificarea sa până la ușoare distorsiuni și timbralități acute. Recitalul se incheie circular, cu revenirea la flaut și orgă, cu inflexiuni ce mi-au amintit de “Syrinx” a lui Debussy, cu un final de uniformizare sonoră aerofonă.

Al doilea concert al serii a fost cel al lui Nik Baertsch, succesor al curentului minimalist de final de secol XX, muzică ce constituie în mod evident fundalul său inspirațional. Prima parte a fost interpretată de Nik Baertsch – pian împreună cu Sha la saxofon alto, cântând una din compozițiile mai vechi și cunoscute. Piesa începe cu linii melodice repetitive de pian, peste care se adaugă glissando-uri pe corzile pianului și un sunet contratimpat de saxofon. Am putut repera câteva influențe bluesy, Steve Reich sau Philip Glass, motive cu arpegii repetitive și ritmuri inspirate de muzica africană.

Publicul a reacționat vizibil la ritmica ușor inteligibilă, repetitivă, a lui Baertsch si Sha, printr-un body language ce sugera în mod voalat imposibilitatea abținerii de la dans. Întreaga piesă a sunat precum comprimarea unui aparat orchestral al unei muzici de film de acțiune în doar două instrumente, unde percuțiile de inside piano au acționat ca înlocuitor al setului de tobe, zonă urmată de o piesă marcată de un spațiu acvatic-auster, unde saxofonul execută o figurație armonică, în timp ce linia melodică a pianului amintește pe alocuri de Satie sau Bartók.

A treia compoziție și ultima din seara de 21 martie a fost piesa intitulată “Two Three”, unde Nik Baertsch a fost atât dirijor cât și pianist, alături de Sha la clarinet bas, Mats Eser la marimbă, tobă mare și tobă mică, și o orchestră de coarde formată din instrumentiști români.

La o privire de ansamblu, putem observa că principiul de bază al construcției compozițiilor lui Nik Baertsch nu e acel al melodiei, dominanta fiind una ritmică. Înălțimile sonore nu sunt cu mult supuse varierii, ci sunt repetate ritmic, lucru ce conduce către build-up-uri tensionale sau mutarea atenției pe armonicele sunetului repetat ori susținut, ceea ce creează o legătură directă cu muzica de meditație sau mantra. Efectul sonor se naște din mutarea sau adăugarea de accente, lanțuri de sincope sau elemente percusive.

Vineri, 22 martie

A doua zi de concerte din cadrul festivalului a debutat cu încă un eveniment din cadrul seriei “Modern Solo Piano”, avându-l ca protagonist pe francezul François Couturier, muzician cunoscut pentru compunerea de muzică de film și înființarea unui quartet după numele regizorului Andrei Tarkovski.

Am găsit stilul compozițional al lui Couturier ca fiind ușor scolastic, mergând pe o filieră mai mult intelectualizată decât introspectivă. General vorbind, folosindu-se de tehnici rudimentare de suprapuneri sonore, muzicianul urmărește să creeze o atmosferă de calm omniprezent, fie ea serenă ori de seriozitate funebră. Am putut asculta sonorități modale ori pe alocuri atonale, zone cu acorduri de factură impresionistă, ornamentări cu influențe etnice balcanice, unde rețeta dominantă a fost cea cu figurație armonică de motive repetitive în registrul mediu-grav al pianului, plus linie melodică executată în registrul acut. În cele din urmă au apărut și influențele de jazz, și din ce am auzit, monsieur Couturier might be a Gershwin fan.

În partea de mijloc a recitalului, am audiat câteva accente de blues (în limita decenței), figurații ritmice de frazare jazz, o ușoară alegorie la ragtime și chiar ceva improvizație cu citire de cifraj de tipul standard ballad. În altă ordine de idei, compozițile sale oferă impresia unei mișări lente caracterizată de un rubato general, cu fluctuații constante de tempo lent-repede.

Cel mai vibrant moment a fost totuși cel în care clopotul care bătea ora în turnul bisericii luterane a apărut oportun în finalul piesei lui François Couturier, pe același tempo. Nimic nu e întâmplător, însă pianistul a reacționat, adăugând piesei un final spontan, răspunzând clopotului cu arpegii în contratimp. Unii s-au supărat pe clopotul care nu plătise bilet, dar apariția lui a fost acul care a spart balonul de săpun în care se-nchisese muzica.

Concertul următor, cel al lui Ferenc Snetberger (chitară acustică) și Paolo Vinaccia (tobe, percuție) s-a încadrat în stilul specific world music. Am asistat la un spectacol de virtuozitate instrumentală dominat de flamenco și frenezia pasională adiacentă și guitar jazz clasic, alături de numeroase pasaje/inflexiuni provenite din zone geografice și temporale diverse. Astfel, am avut momente în care s-au observat orientalisme sau chiar influențe de medieval folk music.

Observăm la cei doi și dorința de exploatare timbrală, pe pasaje în care percuția imită sunete ale fenomenelor naturii (tunetul, ploaia), sau cele în care chitara imită sonoritățile de banjo sau sitar.

În momentele în care chitaristul introduce acorduri specifice jazzului, am remarcat o lipsă de naturalețe în ceea ce privește abordarea stilului: percuționistul nu urmează un traseu muzical, este – bătând cinelul pe optimi unanime – doar un element de menținere a tempoului, fapt ce stârnește neconcordanță stilistică: cele două instrumente par a urma trasee diferite pe același tempo. Fiecare element percusiv este folosit însă în mod adecvat, în funcție de timbru. Pe celelalte stiluri care apar în discursul musical, percuționistul dă dovadă de preferința pentru o precizie intens studiată, în defavoarea creativității.

În ceea ce privește aspectul dinamic, există și momente de conlucrare, simbioză de intensitate, dar în general momentele de creștere-descreștere sunt repetate și predeterminate, inițiate de către percuție, timp în care chitara menține un volum constant. Unde se dispersează ascultarea reciprocă ce-ar trebui să servească drept principiu primordial?

Sâmbătă, 23 martie

Tot în cadrul Modern Solo Piano ni se prezintă și pianistul de origine ucraineană Misha Alperin. Ca abordare muzicală, dacă l-am asculta chiar fără să îi cunoaștem numele, ne-ar fi foarte ușor să îl încadrăm pe muzician în categoria de proveniență est-europeană. În ciuda declarației sale despre majora sursă de inspirație norvegiană pe care o introduce acum în compoziții, deosebim în prima audiție un puternic fundal de muzică ce provine din spațiul în care s-a format (Republica Moldova, Rusia).

Suita pe care o interpretează (intitulată “Storage for Piano”) reprezintă o succesiune de mișcări cu aer predominant modal, repetitiv.  Dacă ar fi să creez un amestec de influențe de la un mare Bela Bartók și Erik Satie, peste care am condimenta cu multă apăsare de pedală (echo!), puțin body percussion , onomatopee și ceva limbaj de jazz, aș găsi rețeta pentru Misha Alperin. Dar mai sunt și alte lucruri, bineînțeles. Prezența lui la festival a fost una binevenită, compozițiile sale – mai subtile, denotând o mai mare exploatare interioară decât cele ale lui Couturier. Ascultându-l, nu am putut să nu-i urmărim și personalitatea care ieșea la suprafață. Un pianist plin de carismă, care nu s-a folosit doar de degete pentru a cânta, ci de întreg corpul.

În continuarea serii, pianul este reocupat de către François Couturier, în colaborare cu violoncelista Anja Lechner. Abordează compoziții ale lui Couturier, dar și lucrări scrise de alți compozitori contemporani de stil similar. Duetul dă dovadă de o foarte bună comunicare și sincronizare tehnică, aducând muzica de cameră în contextul acusticii de biserică. Partiturile conțin de la influențe folclorice est-europene, medieval-renascentiste, până la ornamente orientale, ducând spre modernism cu zone libere unde este sugerată improvizația de un anume tip. Apar aici câteva clustere pe pian, iar la violoncel efecte sonore de înăsprire a timbrului, particularități ce au amintit de suita “Impresii din copilărie” a lui George Enescu. Un recital infuzat cu reflecții concretizate în muzică, de o acuratețe și interpretare excelente.

Duminică, 24 martie

Ultima zi din festival debutează într-o notă cu totul distinctă, pe sonoritatea celestă oferită de Arianna Savall şi Petter Udland Johansen. Am fost fascinați încă de la primul sunet de abordarea simplă dar sofisticată, plină de naturalețe și claritate, a unor muzici din vremuri apuse. Trecând prin Renaștere sau Baroc, cu inspirații din repertoriul folcloric vechi norvegian, scoțian sau catalan, aranjamentele scrise de cei doi și interpretate în mod inegalabil vocal, la harpă barocă, mandolină și un instrument vechi norvegian asemănător viorii (numit Hardanger fiddle) au transmis ecouri pregnante de luminozitate în conștiințele celor prezenți.

Modalitățile de expresie ale celor doi exprimă un puternic bagaj de informare în relație cu tradiția muzical-folclorică veche, ambianță alături de care Arianna Savall a crescut și s-a format ca muzician. Cântecele performate au subiecte evocative, melancolice, unde putem evidenția tema spiritualității sau a iubirii. Petter Johansen adoptă poziția naratorului, vorbind publicului despre povestea ce stă în spatele fiecărui cântec. Relația directă cu cei din sală se completează printr-un dialog, când publicul este angajat în actul muzical și învățat să cânte, alături de cei doi muzicieni, refrenul piesei de final. Un context sonor rar întâlnit, poate și din pricina nivelului înalt de cunoștințe și abilități interpretative mai greu accesibile, îndelung cultivate, de care cei doi au dat dovadă.

Violonistului român Alexandru Bălănescu i-a aparținut ultimul performance din cadrul ediției prime de Jazz in Church. Seria de propuneri muzicale a fost deschisă cu o serie de variațiuni pe teme de Bach. Pe principiul alternării temă originală – variație, Bălănescu face selecții din sonatele și partitele pentru vioară solo ale lui Johann Sebastian Bach. Executarea partiturilor originale se dovedește a fi una precară, care transformă motivul acestui tip de performance într-o  alegere nejustificabilă, atipică pentru stilul de compoziție pe care îl cunoaștem la Alexandru Bălănescu. Uniformizarea planurilor melodice, mai precis lipsa punerii în evidență a vocilor din polifonia latentă a lui Bach, sau vibrato-ul nervos nu sunt atribute de imprimat operei geniului bachian. Aș putea fi acuzată de conservatorism în ceea ce privește viziunea artistului român, dar nu consider că lipsa acurateții intonaționale ar putea să facă vreodată parte din amprenta personală, mai ales în cazul interpretării unei compoziții cu astfel de tradiție.

Bălănescu îl părăsește totuși pe Bach, schimbând atmosfera cu “Winter Variations”, o piesă compusă pentru coloana sonoră a unui film, unde se observă intenția de reducție armonică pentru un singur instrument care devine simultan solist și acompaniator, prin alăturarea și diferențierea de nuanță a celor două planuri melodice.

Următoarea parte din recital (cea care stârnește vizibil cel mai mult interesul audienței) este marcată de intervenția lui Misha Alperin, mai intâi la muzicuță și ulterior la pian. Bălănescu îi răspunde cu improvizații – domeniu în care dovedește o bună inspirație spontană, atribut ce creează, rând pe rând, situații sonore extraordinare. În duetul nou format apar zone de interplay, modalisme, disonanțe, timbralități, varieri ritmice și, cel mai pregnant, principiul repetitivității îmbinat cu improvizații pe moduri folclorice românești – teren comun pentru cei doi artiști. Cei doi încheie cu un unison de câteva secunde – „just like that”. Cea mai scurtă și jovială compoziție servește drept final pentru seria concertelor din prima ediție a festivalului.

Le mulțumim din suflet organizatorilor pentru că au oferit Bucureștiului un eveniment muzical inedit și ne-au dat astfel șansa de a asculta muzici și stiluri cu care nu ne întâlnim atât de des. Sunt sigură de faptul că edițiile viitoare vor aduce cel puțin la fel de mult public. Dar dacă numele festivalului va rămâne același, ceva mai mult jazz ar fi de bun augur. Unde improvizația respiră cu vitalitate momentul prezent, acolo se va găsi și jazzul. „That’s why we love it”. De-asta ne și dorim mai mult din acel „real thing”.

Can I get some more JAZZ IN that CHURCH, can I get an „AMEN”?

_____________________________

un articol de Diana Miron

foto Eduard Alexandru

Pentru detalii ne puteţi contacta la adresa  redacţiei   Jazz Compas