Jazz Compas

un articol de Diana Miron

Acum ştiu de unde izvorăşte imboldul organizatoric al celor de la Jadd. Nu e despre speranţa unui breakthrough in culturalizarea publicului românesc şi nici curiozitatea explorării în promovarea unei arii muzicale noi. E despre muntele Fuji, spre exemplu. Mijlocirea unei transpuneri imediate într-un mediu oniric, experienţa senzorială intrigantă, aproape palpabilă.

Interpretarea unei compoziţii inspirate de un poem în care Matsuo Bashō relatează frumuseţea bănuită a muntelui Fuji sub cortina de ploaie: astfel s-a prezentat atmosfera de închidere a workshopului de muzică nouă/improvizată care s-a derulat în data de 7 februarie în Bucureşti, în sala de jazz a Universităţii Naţionale de Muzică, avându-i ca protagonişti pe olandezii Ig Henneman (violă) şi Ab Baars (saxofon tenor, clarinet, shakuhachi) [fotografia de mai sus], în prezenţa rezervată, dar entuziastă a organizatorilor, şi cu participarea activă a studenţilor UNMB. Cei doi au încercat să insufle studenţilor intenţii de deschidere în direcţia artei improvizatorice, construind treptat stări, prin diverse exerciţii bazate pe principiul varierii dinamice, de tempo, timbrale etc. Scopul final al workshopului – având în vedere şi spaţiul temporal limitat în care i-a fost posibilă desfăşurarea – nu a fost unul de analiză intrisecă a principiilor care îşi fac apariţia în cadrul situaţiilor improvizatorice, ci mai degrabă o conturare a valorilor incipiente la care muzicianul se raportează în stadiul în care este pus faţă în faţă cu ideea de eliberare de suportul grafic. Propunerile s-au concretizat în improvizaţii de duo, trio, colective, sau pornind de la o temă motivică predeterminată. Ce alegi să emiţi atunci când poţi cânta orice? Nu alegi, “you just make one sound!”sugerează Ig Henneman. Suportul fundamental este ascultarea.

Concertul pe care cei doi muzicieni l-au susţinut în seara aceleiaşi zile în sala “George Enescu” a Universităţii de Muzică a pornit spontan, la jumătatea aplauzelor de după prezentare, cu un torent sonor de free improvisation. Programul a constat în alternarea improvizaţiilor cu compoziţii, timp în care publicului i-au fost induse stări de transcedere diverse, interschimbabile. Compoziţiile cântate au făcut parte dintr-o serie numită “Autumn Songs”, bazată pe surse naturale – sunetele naturii şi pe un puternic bagaj inspiraţional poetic. Ab Baars a schimbat instrumentele pe parcursul trecerilor dinamice, evoluând în perfectă simbioză împreună cu Ig Henneman, cea care îi este parteneră şi în viaţă, dar şi în actul muzical. Am fost deci martorii rezultatului sonor al unei cunoaşteri interpersonale excelente, unde comunicarea dintre cei doi muzicieni a avut reverberaţii profunde, reciproce cu publicul care transmitea vibraţia la rândul său, făcând astfel parte din lumea sunetelor. În discursul melodic al duo-ului Baars-Henneman şi-au făcut simţită prezenţa influenţele stilistice asimilate de fiecare din ei pe parcursul unei largi perioade de schimburi interculturale şi contacte cu muzicieni de valoare din toată lumea, printre care îi putem enumera pe John Carter, Roscoe Mitchell, Cecil Taylor, Sonic Youth, Anthony Braxton, Han Bennink, Jaap Blonk, Ken Vandermark, Alberto Braida, Han Buhrs, Axel Doerner, Phil Minton ş.a.

Dincolo de acestea, Ig Henneman s-a caracterizat printr-un registru de inspiraţie cu substraturi în muzica postmodernistă de secol XX, cu structuri pe alocuri repetitive, teme ciclice, atonalisme, insistare pe efectele create de tensiunile disonanţelor sau folosirea unei multitudini de tehnici timbrale. Un efect interesant a fost predilecţia către cântatul non-vibrato cu sonoritate filată, uneori estompată prin folosirea surdinei pe violă, atribute care au condus către asemănarea cu timbrul unui instrument de suflat.

Ab Baars este principala sursă a inspiraţiei stilistice de jazz în duo, aducând în improvizaţie elemente ritmice structurale de swing sau bebop. Contrastează pe alocuri cu discursul abrupt al lui Ig, venind cu inserţiuni de fraze melodice modale sau atonale. Explorează cu interes toate zonele de expresie sonoră, timbrală, până la tonul “raw”, o agresivitate sonoră nudă obţinută pe saxofon tenor, care în piesa de bis din finalul concertului a amintit de Albert Ayler.

Cele câteva secunde de linişte completă de dinaintea aplauzelor finale au emanat incertitudine. Publicul a uitat pentru câteva momente care este următorul pas. Revenirea la teluric nu e întotdeauna uşor de întreprins. Ce bine că cei din Jadd adoră aceste stări şi sunt astfel motivaţi să le perpetueze. Aşteptăm să degustăm noi nuanţări.

Diana Miron

Pentru detalii ne puteţi contacta la adresa  redacţiei   Jazz Compas