Jazz Compas

La-nceput de an, în Amsterdam. Eram acolo pentru Einstein on the Beach, legendara operă semnată de Philipp Glass și Robert Wilson, aflată în turneu prin lume, la aproape 20 de ani de la ultima punere în scenă. Însă nu puteam să trecem pe lângă Bimhuis fără să ne închipuim cum ar fi o cântare acolo. Am avut noroc și, în seara de 4 ianuarie, ni s-a oferit pe tava muzicii improvizate un concert excelent: pianistul olandez Misha Mengelberg în duo cu saxofonistul britanic Evan Parker, iar în partea a doua a serii un cvartet care i-a cuprins pe același Parker, pe saxofonistul de origine americană Michael Moore, pe contrabasistul Ernst Glerum și pe fantasticul drummer Han Bennink.

Bimhuis este un cub futurist, o sală cu ferestre largi, unde e foarte posibil ca 200 de oameni să asiste aproape în fiecare seară la concerte de jazz de avangardă. Muzicienii cântă având ca fundal viața fundamental urbană a Amsterdam-ului. Trenurile trec care-ncotro, vapoarele poartă turiștii pe Amstel în excursioare romantice, iar tu, deasupra, într-o depărtare abstractă, te oferi muzicii.

Pian și saxofon, într-o experiență sonoră a gesturilor minimale, ca într-o povestire de Ilf și Petrov, o muzică a discursivității mimate și a melodicității pasagere. Mengelberg și Parker au deschis seara cu un mini-recital care părea o incursiune într-un imaginar populat de fărâme de imagini, o personalizare extraordinară a fiecărui gest sonor, un limbaj pianistic (în mod special) dement de interiorizat. Starea indusă era o inexplicabilă liniștire a spiritului, ca o amplă respirație care-ți permite să tragi în plămâni tot aerul lumii.

În partea a doua a serii sonoritățile și stările s-au diversificat, făcând loc unei improvizații de maeștrii, cu treceri prin secvențe free, abstracte, groovuri aproape clasice, completate de armonii avangardiste. Fiecare dintre cei prezenți pe scenă își construise propriul personaj scenic și audibil, discursul sonor dezvoltând o coerență fantastică, o comunicare milimetrică între ei. Momente energetice completate de spații largi, în care ascultai vibrația sălii, respirațiile, măruntele foșnete ale instrumentelor. Extraordinare erau libertatea conștientă a muzicienilor, suflul cu care mânuiau instrumentele și stilurile, siguranța personalității, talentului, necesității lor în societate. Cel puțin mie această limbă mi-o vorbeau. Erau reprezentanții unei tradiții dezvoltate de ani de zile în spații precum Bimhuis, aveau un public format, o scenă constantă, inițiau tineri în acest tip de discurs sonor.

În România auzi extrem de rar astfel de cântări. Poate la Festivalul Jazz & More de la Sibiu și la inițiativele sporadice ale unora dintre cei pasionați de muzică improvizată sau „creativă”. Nu există însă un spațiu dedicat sau o grupare de muzicieni care să abordeze acest abstract sonor ca manifest.

Am ieșit de la Bimhuis cu o senzație de desfătare demult neîncercată. Și-acum, la aproape o lună de la acea seară încă îmi place să revin la senzațiile declanșate atunci, să mă regăsesc în acea stare de plutire lucidă. Sunt conștientă că îmi lipsește încă vocabularul psihologic pentru a reda întreaga paletă emoțională a unei astfel de seri, dar, timpul va aduce o lămurire verbală mai mare. Sufletește, lucrurile sunt aproape neverosimil de clare.

Articol realizat de Maria Balabaș

Pentru detalii ne puteţi contacta la adresa  redacţiei  Jazz Compas