Jazz Compas

La scurt timp după proclamarea independenţei statale, consemnatăîn 2006, comunitatea jazzistică muntenegreană şi-a aflat o expresie organizatorică adecvată prin Jazz Art Association, coordonată de Maja Popović.

Sub egida JAA, în 2009 a fost iniţiată JAM, adică Jazz Appreciation Month in Montenegro (= Luna aprecierii jazzului în Muntenegru). Încă din acel an, Maja Popović ‒ însufleţitoarea jazzului din această mică dar paradisiacă ţară – îi propusese contrabasistului american Patrick O’Leary să compună The Montenegro Jazz Suite. O lucrare alcătuită, programatic, din nuclee melodice ale unor cântece populare muntenegrene restilizate într-o arhitectură sonoră gen third stream (termen împământenit la noi sub formula jazz simfonic), pentru cor, ansamblu de coarde şi cvartet de jazz. Ambiţioasa compoziţie a fost interpretată, pe scena KIC (Centrul de Cultură & Informaţie) din Podgorica, de către un cor şi o orchestră de coarde alcătuite din foarte tineri şi dotaţi muzicieni locali, plus un cvartet de maeştri improvizatori: Stjepko Gut, trompetistul numărul unu al Serbiei, împreună cu americanii Ehud Asherie/pian, Tom Melito/baterie şi compozitorul însuşi la contrabas.

Maja Popović descrie JAM ca fiind adaptată la necesităţile vieţii culturale autohtone, prin intermediul concertelor, prelegerilor, programelor educaţionale, filmelor, atelierelor de creaţie, conexiunilor cu alte domenii artistice etc. Toate acestea sunt menite să atragă un auditoriu de toate vârstele – studenţi, profesori, amatori, profesionişti. Aşa se face că, în scurt timp, pe scenele acestei ţări au cântat muzicieni de jazz legendari, precum Carla Bley, David Murray, Jason Moran…

Invitaţia de a conferenţia la ediţia 2011 a Lunii Jazzului mi-a adus fericirea de a revedea mirificul stat de la Marea Adriatică, de care mă amorezasem ‒ la prima vedere şi pentru toată viaţa – cu ocazia primei mele vizite în străinătate (era în august 1965, când abia împlinisem 14 ani…). Experienţa s-a repetat în aprilie 2014. De data asta participarea românească a fost augmentată prin organizarea unei expoziţii intitulate Jazzography, sub semnătura lui Mircea Sorin Albuţiu. Vernisajul avu loc în chiar prima zi a lunii aprilie, la Centrul Cultural KIC din capitala muntenegreană Podgorica (tot acolo e situat şi cartierul general al întregii manifestări, împreună cu principala sală de concerte). Am fost onorat să rostesc o alocuţiune, prezentându-l pe talentatul artist, afirmat în mediile noastre jazzistice îndeosebi prin percutantele sale imagini alb/negru publicate în prima revistă de jazz tipărită în limba română, Jazz Compas. În genere, fotografiile lui Albuţiu sunt realizate la evenimentele de acest gen din ţara noastră, iar dintre cei portretizaţi îi enumăr (din memorie, deci fără pretenţii de exhaustivitate) pe Jesus Chucho Valdes, Bobo Stenson, Eugen Gondi, Louis Sclavis, Anatol Ştefăneţ, Paolo Fresu, Omar Sosa, Alex Harding, Lucian Ban, Corneliu Stroe, Cătălin Milea, Mat Maneri, Liviu Mărculescu, Stanley Jordan… Deşi populaţia Muntenegrului abia însumează între 600.000-700.000 de suflete, mass-media se manifestă cu vivacitate. Astfel, împreună cu amicul M.S. Albuţiu am fost prezentaţi cititorilor principalului cotidian naţional, Pobjeda, ascultătorilor şi spectatorilor posturilor de radio şi televiziune locale (unde nu am uitat să ducem cu noi, spre popularizare, şi exemplare din Jazz Compas).

În limitele unui buget de-a dreptul … frugal, Maja Popovici şi echipa sa au reuşit să antameze o nouă ediţie, diversă, capabilă să menţină viu interesul pentru genul muzical-improvizatoric, nu doar în capitală, ci şi la Cetinje, Herceg Novi, Bar, Tivat şi Pljevlja. În seara de deschidere, după amintitul vernisaj, am asistat la un concert al tânărului grup vocal A Capella Bogazici. Probabil nu întâmplător, cele două vocaliste şi cei trei vocalişti proveneau de la Istanbul: anul trecut, cu ocazia Zilei Internaţionale a Jazzului, metropola euroasiatică fusese desemnată „Capitala mondială a jazzului pe 2013”. Mizând doar pe capacitatea de a impresiona prin propriile voci, fără niciun suport instrumental, membrii cvintetului au interpretat con brio un repertoriu vast ‒ de la teme preclasice, la standards americane, de la piese tradiţionale şi de muzică lejeră turceşti, până la prelucrări ethno-jazz inspirate de alte culturi, îndeosebi din perimetrul balcanic. Se înţelege de la sine că de maxim succes la public s-a bucurat interpretarea plină de empatie conferită uneia dintre piesele emblematice ale zonei folclorice Podgorica ‒ cântecul Sejdefa, intonat cu maximă atenţie pentru pronunţia limbii oficiale din ţara-amfitrion.

Sfidând problemele financiare, echipa coordonată de Maja Popovic a reuşit să organizeze, pe parcursul Lunii Jazzului în Muntenegru, alte câteva concerte live în localităţile amintite. Din Germania a fost invitat Backyard Jazz Ensemble, cu pianistul Stefan Schutze şi saxofonistul Peter Ehwald. Solida şcoală de jazz sârbească a fost reprezentată de Serbian Jazz Bre! Band. Proteicul artist de culoare american Vinx De’Jon Parrette (jazzman, producător, profesor, compozitor) a susţinut workshop-ul intitulat The Artist Within. Încă fragila scenă locală a genului a fost reprezentată de Ansamblul de Jazz al Şcolii Artistice de Muzică şi Balet Vasa Pavic din Podgorica (clasa prof. Milorad Sule Jovovic) şi de formaţia similară a Şcolii de Muzică din Tivat. Fără îndoială, punctul culminant al, să-i zice aşa, „secţiunii interpretative” l-a reprezentat Tigran Hamasyan Trio, invitat să cânte chiar de Ziua Internaţională a Jazzului ‒ultima a lunii aprilie. Pianistul armean face parte dintr-o pleiadă de foarte tineri muzicieni proveniţi din ex-republici sovietice, aflaţi în plină ascensiune pe firmamentul jazzului mondial. La fel precum kyrgyzul Eldar Djangirov, sau georgianul Beka Gociashvili, şi Hamasyan a fost luat în braţe de elitele filojazzistice din Occident. Faptul că toţi trei au câştigat deja, de la o etate neverosimil de fragedă, sufragiile publicului şi ale criticii reflectă valoarea lor artistică ieşită din comun. Versatilul pianist născut la Gyumri în Armenia în 1987 a cucerit laurii unor concursuri celebre (Martial Solal Paris, Thelonious Monk Institute of Jazz, Moscova, Montreux, Monaco etc.) şi „n-are taine” în materie de tehnică. Pe de altă parte, nu se sfieşte să încorporeze în viziunile sale eclectice influenţe disparate până la incongruenţă. În formula sa de trio „stabilizată” ‒ cu ghitară-bas, baterie şi sintetizatoare – Hamasyan pare a continua oarecum demersul renumitului E.S.T. din Suedia, întrerupt acum câţiva ani de moartea prematură a lui Esbjörn Svensson.

La fel ca la precedentele ediţii, au fost proiectate şi câteva filme ale căror benzi sonore aveau conexiuni cu jazzul. Astfel am putut viziona Ascenseur pour l’échafaud (1958) în regia lui Luis Malle, comentat sonor de un Miles Davis în plină glorie parisiană, cu vivace inserţii bop şi post-cool peste tribulaţiunile personajelor interpretate de junii, pe atunci, Jeanne Moreau, Maurice Ronet, Lino Ventura, Jean-Claude Brialy. Au mai rulat Ragtime (1981), regizat de Milos Forman, cu muzică de Randy Newman şi Blues Brothers (1980) al regizorului John Landis, cu muzici semnate de Taj Mahal, James Brown, John Lee Hooker, Otis Redding, Aretha Franklin, Antonio Carlos Jobim ş.a.

Cât priveşte domeniul jazzologiei, ospitalierul American Corner (Americki ugao) din cadrul KIC a găzduit două prelegeri: esteticianul Rade Amanovic a abordat o temă incitant formulată – If You Don’t Know How to Call It, It’s Jazz (= Dacă nu ştii cum s’o numeşti, e jazz), iar subsemnatului i-a fost acceptată propunerea de a conferenţia despre Susret istoka i dzeza (Întâlnirea dintre Est şi Jazz). De altfel, însăşi denumirea generică a întregii acţiuni JAM de anul acesta a fost East Meets Jazz.

                                                                                     de Virgil Mihaiu