Jazz Compas

Sunt împotriva top-urilor. Stiu, uneori ele ajutǎ la o mai bunǎ vânzare a muzicii, însǎ, de cele mai multe ori, folosesc doar muzicienilor aleşi pe primele locuri şi dezavantajeazǎ pe toţi ceilalţi. Last but not least, clasamentele aduc un beneficiu substanţial celor aflaţi în spatele producţiei muzicale. Neajunsul principal al clasamentelor este cǎ reduc aria opţiunilor artistice la câteva criterii, aplicate automat: velocitate, virtuozitate, accesibilitate, formǎ de prezentare, originalitate (cu sens de excentricitate sau inedit), vizibilitate şi mai ales notorietate confirmatǎ de piaţǎ. Cineva ar putea obiecta – nu sunt acestea principalele criterii pentru o judecatǎ artisticǎ? Bineînţeles cǎ nu.

Deschiderea în faţa artei reprezintǎ un proces dintre cele mai complicate unde conteazǎ configuraţia psihicǎ a subiectului, capacitatea sa intuitivǎ, cultura, cunoştinţele care îl ajutǎ sǎ înţeleagǎ structurile şi mecanismele de articulare sau stilistica fenomenului, flerul, anturajul social, dispoziţia de moment şi multe altele. Însǎ, e mai uşor sǎ ţi se dea ceva de-a gata decât sǎ ai opţiuni proprii. Pe aceastǎ lene se bazeazǎ şi organizatorii aşa numitelor chart-uri, pe simplismul unor judecǎţi din categoria „cel mai bun”, „primul” sau „cel mai mare”. Cu ani în urmǎ, când fiicele mele erau mici, descoperisem un procedeu prin care puteam câştiga câteva momente de linişte. Le organizam competiţii de genul „cine ajunge mai repede la copacul din faţǎ” sau „cine ghiceşte ce vom vedea de la fereasta vagonului în urmǎtoarele minute”. Mimam şi eu startul apoi le lǎsam sǎ se întreacǎ.

Spiritul competiţiei e propriu naturii umane, întǎreşte personalitatea, încrederea, recompenseazǎ efortul. El nu se poate aplica însǎ tuturor activitǎţilor noastre, mai ales celor care ţin de afectivitate. Cum ar arǎta un concurs cu titlul „cine o iubeşte cel mai tare pe bunica” sau „care dintre bunici meritǎ sǎ fie iubitǎ mai mult”? Criterii precum emotivitate, frumos, sublim, iubire nu pot fi comparate. Ele existǎ într-un mod specific pentru fiecare, iar motivele care le genereazǎ depind de o mare varietate de factori. Rezultǎ de aici cǎ nu existǎ valori artistice unanim şi obiectiv recunoscute? Bineînţeles cǎ existǎ opere geniale şi creatori recunoscuţi de toatǎ lumea. Forţa lor artisticǎ a trecut cu brio proba timpului şi opera pe care au lǎsat-o reprezintǎ sursǎ de inspiraţie pentru mulţi creatori. Totuşi, a-l compara pe Mozart cu Beethoven din punct de vedere valoric e o prostie ce-mi aminteşte anecdota prerevoluţionarǎ „Cum se pronunţǎ corect, Schubert sau Schumann? – Puteţi spune şi Chopin.”

S-au aplicat de-a lungul timpului diferite reţete de clasificare: top-ul criticilor, al ascultǎtorilor, al vânzǎrilor, al accesǎrilor, hall of fame ş.a.m.d. Trebuie sǎ recunoaştem cǎ, în clasamentele jazz-ului, mai ales în cele individuale s-au plasat pe locul întâi artişti care aveau evoluţii strǎlucite, cu alte cuvinte meritau sǎ se afle în atenţia marelui public.Însǎ faptul cǎ unele personalitǎţi au ocupat podiumul o perioadǎ foarte îndelungatǎ a ţinut în penumbrǎ artişti cu evoluţii extraordinare chiar în acele timpuri. Ca sǎ dau doar un exemplu, poziţia întâi pe care Ella Fitzgerald a împǎrţit-o aproape douǎ decenii cu Sarah Vaughan a determinat ca Shirley Horn, Carmen Mc Rae, Betty Carter, Jeanne Lee şi atâtea alte cântǎreţe de incontestabilǎ valoare sǎ rǎmânǎ cunoscute mai mult unui public de iniţiaţi sau specialişti. Alteori, albume istorice au fost trecute cu vederea la apariţie, vezi John Coltrane- Giant Steps sau Ornette Coleman- The shape of things to come, pentru ca autorii lor sǎ ajungǎ în top-uri abia mai târziu când poate practicau altfel de muzicǎ. Anul în care unii artişti pǎrǎsesc aceastǎ lume înseamnǎ automat o urcare în clasamente, adesea pânǎ în vârf, ceea ce reprezintǎ un fenomen destul de întristǎtor. E nevoie de un deces pentru a se intra în atenţia celor care alcǎtuiesc listele?

O dozǎ minimǎ de luciditate ar impune câteva întrebǎri. Cum putea fi cineva obiectiv când trebuia sǎ compare, numai la categoria pianişti, pe regii swing-ului Erroll Garner, Ahmad Jamal, Oscar Peterson, cu deschizǎtorii de perspective Paul Bley, Cecil Taylor sau Andrew Hill, apoi sǎ alǎture legende ale jazzului şi creatori de stiluri precum Earl Hynes, Teddy Wilson, Bud Powell, cu inventatorii de limbaje pianistice McCoy Tyner sau Herbie Hancock? Cum se pot confrunta instrumentişti de sintetizǎ precum John Lewis, Tommy Flannagan, Wynton Kelly şi mai ales Bill Evans cu muzicieni inovatori ce au influenţat întreaga evoluţie a jazzului de mai târziu – un Horace Silver, Thelonius Monk sau Abdulah Ibrahim? Unde sǎ-i mai aşezi atunci pe cei care au fǎcut din pian o micǎ orchestrǎ – Duke Ellington, Count Basie sau mai tânǎrul Dave Brubeck? Ei bine, toţi cei menţionaţi împǎrţeau scena jazzisticǎ la începutul anilor şaizeci. Dacǎ aş fi fost printre cei care trebuiau sǎ dea verdicte pe acea vreme, m-ar fi cuprins panica şi aş fi demisionat pe loc. Sǎ nu credeţi însǎ cǎ astǎzi formele de expresie ale jazzului sunt mai puţin variate şi alegerile se fac mai uşor. În acelaşi timp trebuie o dozǎ mare de naivitate ca sǎ ne închipuim cǎ marile case de producţie (ale cǎror interese financiare au fost şi sunt influenţate de clasamentele anuale) aşteaptau cu rǎbdare resemnatǎ apariţia rezultatelor. Lumea muzicalǎ nu era locuitǎ, nici atunci şi nici acum, doar de artişti inspiraţi, critici angelici şi producǎtori idealişti.

*

Dar la noi? Aici lucrurile au stat şi stau, ca în multe alte domenii, mult mai rǎu. Sǎ luǎm de pildǎ „Gala premiilor de jazz pe 2013” organizatǎ de Fundaţia Muzza cu sprijinul Ministerului Culturii şi a Institutului Cultural Român, eveniment care s-a desfǎsurat în 7 Aprilie 2014 la Hard Rock Café Bucureşti. De la început sare în ochi urmǎtorul aspect: preşedintele juriului, domnul Alexandru Şipa este şi preşedintele fundaţiei care organizeazǎ galele. Cu alte cuvinte, Ministerul Culturii, ICR şi alţi sponsori trecuţi pe afiş susţin financiar fundaţia Muzza sǎ organizeze aceste gale, iar sumele respective sunt gestionate de preşedintele juriului care este şi preşedintele fundaţiei fǎrǎ nici o transparenţǎ. Cum vi se pare? Pentru ca lucrurile sǎ fie mai simple şi sǎ meargǎ mai uşor, anul acesta componenţa juriului s-a redus la trei persoane, din care una e preşedintele. Referitor la categoriile premiate, de-a lungul anilor au apǎrut criterii cel puţin bizare şi generatoare de confuzie precum Confirmarea anului sau Revelaţia anului, acolo unde mai existǎ un Premiul pentru debut. O sintagmǎ discutabilǎ este şi Cel mai valoros muzician român din diaspora. (La care eu aş întreba – pe când Cel mai valoros muzician român din România sau din Ardeal?) Oare premiul „Muzicianul anului”nu-i vizeazǎ şi pe cei care locuiesc în afara ţǎrii şi au în vene sânge românesc? Ca gest de normalitate, din întâmplare, sau poate din lipsǎ de clienţi dornici sǎ-şi plǎteascǎ singuri deplasarea, anul acesta categoria respectivǎ a fost eliminatǎ.

Nu vreau sǎ comentez lista muzicienilor nominalizaţi; mǎ voi referi doar la modalitatea de jurizare care prezintǎ adesea aspecte hilare. Sǎ luǎm de pildǎ categoria Confirmarea anului unde au fost nominalizaţi Elena Mândru, Irina Popa & The Sinners, Grupul Youventis, Accord Vibes Trio, Cristi Gârlea Quintet şi Ana Cristina Leonte. Dintre toţi aceştia doar ultima, Ana Cristina nu a corespuns exigenţelor juriului, restul fiind laureaţi (cei mai mulţi cântând bineinţeles şi în galǎ). Sincer, nu cred cǎ oameni ca Iulian Vrabete, Relu Biţulescu, Cornel Cristei (The Sinners) sau Cristi Gârlea, muzicieni care au urcat pe scenǎ odata cu mine acum mai bine de treizeci de ani, mai aveau nevoie de un premiu intitulat Confirmarea anului.

La categoria Revelaţia anului nominalizǎrile au fost Alex Mureşan, Trio Sebastian Spanache, Blue Train, Petra Acker Quartet, Tasi Nora şi Mihaela Alexa. Premiul a fost acordat cântǎreţei Tasi Nora, de unde deducem cǎ ceilalţi, fie au fost destul de aproape sǎ devinǎ revelaţii ale anului, dar nu au reuşit, fie au reprezentat revelaţii mai puţin clare şi puternice decât cea pe care Nora a produs-o juriului. Casele de discuri ale anului au fost Soft Records şi A&A. Dintre cele nominalizate, singura care nu s-a ales cu nimic rǎmânând 7 Dreams a lui Nicolas Simion. Aceastǎ casǎ n-a meritat sǎ urce pe podium pentru cǎ şi-a permis realizarea unor albume de mare importanţǎ muzicologicǎ, dedicate pianisticii lui Jancy Körössy, faţǎ de care,The Best Romanian Jazz – Tribute to Jancsy Korossy (2013),album apǎrut la A&A şi înregistrat la galele precedente, pare o glumǎ neinspiratǎ.

Pentru categoria debut, Viorica Pintilie s-a luat la întrecere cu grupul JazzyBit şi, cum era de aşteptat, a pierdut. E greu de închipuit cum o cântǎreaţǎ, mai ales una cu o constituţie firavǎ ca cea a Vioricǎi ar putea sǎ se impunǎ în faţa unui trio de bǎieţi care folosesc atâtea instrumente; ar fi ca şi când am compara un fruct cu un pom fructifer, sǎ zicem o portocalǎ cu un smochin. La ediţia precedentǎ cei care ar fi trebuit sǎ primeascǎ trofeul Grupul anului, duo-ul Sorin Romanescu-Alex Man, au avut o neînţelegere cu organizatorul şi nedorind sǎ mai performeze în galǎ li s-a retras nominalizarea, iar, în ultima clipǎ titlul nu s-a mai acordat. Acest fapt aratǎ clar cum au funcţionat şi funcţioneazǎ aceste gale şi cum se acordǎ respectivele premii: se nominalizeazǎ câţiva artişti cunoscuţi din scena jazz-ului şi blues-ului românesc pentru sensibilizarea forurilor culturale şi a unor firme în vederea finanţǎrii. Se discutǎ apoi cu unii muzicieni, dornici de confirmǎri şi dispuşi sǎ cânte pe sume sub nivelul pieţei. Dacǎ se ajunge la o înţelegere, aceşti muzicieni vor fi şi viitorii laureaţi. Dupǎ ce se hotǎrǎsc premiile se face un proces verbal formal de jurizare. În cazul cǎ mai existǎ artişti care ar dori sǎ cânte şi nu au loc în galǎ se inventeazǎ o categorie la care sǎ fie premiaţi. Apoi, aceşti artişti vor apǎrea pe un disc al galelor, în combinaţii ciudate, sub generice pompoase gen Best Romanian Jazz 2013, adesea fǎrǎ voia lor şi, bineînţeles, pe gratis (a se vedea cazul Luizei Zan). Personal, am fost de multe ori nominalizat fǎrǎ voia mea, uneori mi s-au acordat premii, evident cu condiţia sǎ performez, alteori am refuzat. Am scris la un moment dat şi o scrisoare care explica refuzul unui premiu, dar cei care trebuiau sǎ o citeascǎ pe scenǎ, muzicienii Vlad Popescu şi Cristian Soleanu au decis în ultima clipǎ sǎ pǎrǎseascǎ spectacolul, iar textul a rǎmas necunoscut. Alteori am încercat, împreunǎ cu Florian Lungu sǎ avem un schimb de idei cu fac totum-ul acestor gale, Alexandru Şipa, în vederea stabilirii unor criterii obiective de funcţionare a jurizǎrii şi de decernare a premiilor. Cu toatǎ sinceritatea vǎ spun cǎ propunerea nu a fost fǎcutǎ din interes personal. Pur şi simplu nu mai puteam vedea cum talentul şi munca unor muzicieni este anulatǎ prin decizii arbitrare, adesea determinate de spirit de gaşcǎ, ranchiunǎ şi interese personale. Discuţiile nu au dus nicǎieri pentru cǎ omul cu care încercam sǎ comunicǎm privea demersul doar din perspectiva avantajelor pe care i le poate aduce postura de organizator.

Mi s-a întâmplat alteori sǎ accept participarea şi, inclusiv, premiul în urma unor discuţii cu patronul casei unde realizasem ultimele albume şi cǎruia îi înţelegeam punctul de vedere. Nimǎnui, mai ales unei case de discuri, nu îi convine sǎ se afle pe o listǎ de nominalizǎri, adesea într-o companie mai puţin strǎlucitǎ, şi sǎ nu ajungǎ pe podium.

În ultima vreme, tot mai mulţi muzicieni români au cerut cu insistenţǎ sǎ nu fie incluşi pe lista nominalizǎrilor pentru galele premiilor de jazz, dar li s-a ignorat dorinţa. Tensiunile au culminat anul acesta când o serie de artişti au redactat şi semnat o scrisoare de protest împotriva practicilor organizatorului. Lista semnatarilor îi include pe unii dintre cei mai apreciaţi şi activi muzicieni de jazz şi blues ai României şi reprezintǎ, pentru prima datǎ, o surprinzǎtoare mobilizare a unor artişti din aceastǎ arie pentru o cauzǎ anume.

Apariţia scrisorii, vâlva mediaticǎ din jurul ei, aspectul şi conţinutul ultimei ediţii ale premiilor, care ar fi trebuit sǎ reprezinte o sǎrbǎtoare a breslei şi s-a transformat în motiv de conflicte, luǎri de poziţii şi polemici nu tocmai cordiale, toate acestea m-au determinat sǎ cred cǎ o dezbatere pe aceastǎ temǎ a devenit necesarǎ, mǎcar în interiorul comunitǎţii noastre, dacǎ nu chiar deschisǎ şi publicului larg. Articolul de faţǎ îşi propune sǎ se constituie ca un început al acestei dezbateri ce s-ar putea extinde şi asupra altor subiecte delicate din showbiz-ul românesc.

 de Mircea Tiberian

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Premieră în capitală, de ziua internaţională a jazzului 30 aprilie 2014, revista Jazz Compas în parteneriat cu Muzeul Municipiului Bucureşti lansează mini festivalul Jazz Compas Live in Museum. Concertele se vor desfăşura la Curtea Veche (centrul istoric) şi Palatul Şuţu (zona Universitate) şi, simultan în alte cluburi ce urmează a fi anunţate. Jazz Compas Live in Museum îşi propune a fi un festival urban care vă invită în plin centru al Bucureştiului, într-un mediu cultural inedit: cel al spaţiului de muzeu. Bilete pe Eventim.ro

18 00  Cătălin Milea Hammond Trip – Awakening
Curtea Veche (str. Franceză nr. 21)

20 30 Sebastian Spanache Trio – „A Pasha’s Abstinence”
Palatul Şuţu (Bdul. Ion C. Brătianu nr. 2)

21 30 Bucharest Jazz Orchestra – „Poveşti din Bucureşti”
Palatul Şuţu (Bdul. Ion C. Brătianu nr. 2)