Jazz Compas

TANDEM Jazz Nights
Prima ediţie – Heidelberg, 21 Martie 2014

Cătălin Milea – sax
Thomas Siffling – trompetă, flugelhorn
Andris Meinig – contrabas
Eugen Gondi – tobe
–
Cei patru muzicieni care au cântat împreună la Heidelberg sub numele generic de Cătălin Milea & Thomas Siffling Quartet feat. Eugen Gondi, s-au întâlnit pentru prima dată în această formulă cu câteva ore înainte de concert. În jazz, acesta nu este un lucru neobișnuit – când Tigran Hamasyan și Jan Bang au performat un adevărat regal muzical la festivalul Enjoy Jazz din 2012, se cunoșteau exact de o jumătate de oră. Acest gen de întâlniri muzicale se practică tot mai des și ele sunt prețuite, pentru că îți oferă posibilitatea unică de a te afla în proximitatea actului creativ, în forma lui cea mai spontană. Sigur, jazz-ul trăiește din improvizație, dar atunci când artiștii nu au mai cântat împreună, el se naște chiar sub ochii tăi. Și, ca de fiecare dată când sunt martora acestui fenomen, mă trezesc iar întrebând: cum? Eugen Gondi zice: „Cum să fac, mă așez la tobe, ascult ce se întâmplă și cânt.” Cătălin Milea: „Nu, nu am emoții, există mereu o cale de întâlnire.”

Recenta întâlnire a muzicienilor români și germani, patronată de ICR Berlin și desfășurată în ramele unor evenimente culturale cu artiști români organizate de asociaţia internaţională Kultur Tandem, a ilustrat elocvent acest proces osmotic, bineînțeles fără să-l explice. La o locație încă „nerodată” din Heidelberg, într-o seară în care chiar Avishai Cohen concerta cu un cvartet de coarde pe scena prestigiosului festival de muzică clasică Heidelberger Frühling, sala s-a umplut cu un public cunoscător, care a apreciat de la bun început calitatea muzicală și creativă a performanței.

Prima piesă, compoziția lui Thomas Siffling „Anticipation”, a expus tema în stil clasic, pe care apoi trompeta a transportat-o pe o platformă sonoră înaltă, susținută de armoniile modulate ale saxofonului, într-un crescendo ce a lăsat mereu un „capăt” de ton liber, ca un îndemn adresat spectatorilor de a continua fraza muzicală în gând.

Piesa lui Cătălin Milea „Snow Trails” a început cu o temă minimalistă dezvoltată la unison, un fir melodic fluctuant, preluat în sincopă și amplificat în frumoasă conjuncție de secția ritmică. „Waltz for Sophie”, compusă tot de Milea, a delanșat mecanismul sonic din angrenajele căruia trompeta s-a lansat într-o improvizație de o căldură oarecum distantă, preluată apoi cu sensibilă nuanțare de saxul soprano. În dialogul atonal care a urmat, saxul a asigurat baza armonică perfect susținută prin accente ferme pe premier, în timp ce trompeta a urmat volute melodice ascendente.

Fluidul sonic dinamizat de secția bas/tobă s-a amplificat prin inserțiile dantelate ale suflătorilor, ce s-au dezintegrat apoi în crâmpeie perfect valorificate de absența intermitentă a sunetului. „Soundscape”, piesa lui Siffling, începută în minor și transformată progresiv într-un groove vibrant, a marcat acea conjuncție osmotică care reconfigurează spontan spațiul sonor, permițând publicului să acceseze un nou nivel al percepției. A fost momentul în care trupa s-a regăsit în întreg. Masa armonică densă, susținută de cunoscuta melodicitate a tobelor lui Gondi, a fost modulată de rezonanța lemnoasă a basului într-un conglomerat sonic de o reală frumusețe.

Piesa lui Miles Davis, „Blue in Green”, a început cu un unison. Trompeta pe ton arid cu frazare scurtă și saxul în tonuri delicate – ca atingerea repetată a suprafeței unei ape care se desface în cercuri de sunet -, s-au lăsat însoțite de freamătul îndepărtat al periuțelor pe premier. Soloului de trompetă de o reflexivitate calmă, ca șoapta ce rămâne suspendată în spațiul dintre cuvinte, i-a urmat cel de sax – o nostalgie parcă uitată, ce se reanimează scurt pentru a se reîntoarce în faldurile memoriei, estompată de sunetul prăfos al cinelelor.

Tema nervoasă a piesei „My Cousin Dracula”, aparținând lui Cătălin Milea, a antrenat trupa într-o sesiune sonică electrizantă în care dialogul suflătorilor a atins frumoase culmi armonice. Trompeta în puseuri ascendente și saxul în succesiuni melodice ispirate au creat acel moment de comuniune muzicală extatică, mereu așteptat de public și muzicieni, la fel.

Concertul s-a încheiat cu piesa lui Benny Golson, „Along Came Betty”, într-o frumoasă însoțire armonică a cărei tensiune a fost progresiv alimentată de dinamica bas/tobe. Căldura saxului și tonul uscat al trompetei s-au contopit în acea stare naturală de balans și freamăt, care marchează întotdeauna întâlnirile semnificative. Sunt convinsă că cea de la Heidelberg nu a fost ultima.

–
Articol de Adriana Cârcu
Fotografia de Markus Kaesler