Jazz Compas

Iniţiat în urmă cu 12 ani de către Anatol Ştefăneţ ‒ cel mai prodigios reprezentant al violei în jazzul contemporan – Festivalul Ethno Jazz de la Chişinău îşi consolidează cu fiecare nouă ediţie statutul reprezentativ pentru un gen muzical aflat într’o imparabilă diseminare periplanetară. Voi proceda cronologic, încercând să condensez prin cuvinte, limitate de spaţiul tipografic, multitudinea emoţiilor pozitive trăite pe parcursul acestui regal de cultură.

Deschiderea a aparţinut trio-ului feminin austriac Netnakisum, alcătuit din Claudia Schwab / vioară, voce, Marie-Theres Hartel / vioară, voce şi Dee Linde / violoncel, voce. După cum sugerează însăşi combinaţia instrumental-vocală, precum şi tinereţea interpretelor, e vorba de un grup atipic (amintind de cel condus de compatriotului lor, basistul Georg Breinschmid, la ediţia precedentă a aceluiaşi festival). Un amestec ireverenţios de surse, între care se profilau cele din sfera muzicii clasice, însă şi vocalizele alpine de tip jodler, originare din zona masivului Dachstein. Jovialul recital a atins şi … coarde mai jazzistice, cu swing inspirat parcă din The Rite of String (influentul trio Jean-Luc Ponty/Al Di Meola/Stanley Clarke al anilor 1990), dar au fost şi polci cu accente dislocate, aiuritoare referinţe la … Ayurveda etc.

A urmat Motion Trio din Cracovia, format din acordeoniştii Janusz Wojtarowicz, Pawel Baranek şi Marcin Galazyn – un angrenaj dens, rutinat, clar focusat, pentru care jazzul nu e necesarmente o preocupare centrală. Majoritatea pieselor erau alcătuite din arcuri sonore tensionate progresiv, evocând infatigabilele bătăi ale inimii, sau acceleraţia trenului (la fel cum procedase brazilianul Heitor Villa-Lobos în al său O trenzinho do Caipira/Trenuleţul din Caipira, compus în 1930). Însă nu puteau lipsi nici momente de respiro lirice, caracteristice muzicienilor din patria lui Chopin. Nu e de mirare că aceşti maeştri ai acordeonului au la activ colaborări cu Bobby McFerrin, Kryesimir Debski, Michal Urbaniak, Trilok Gurtu, Orquestra do Teatro Municipal Rio de Janeiro, Michael Nyman Band, Sinfonietta Riga etc.

Elveţia a fost reprezentată de grupul Rusconi (Stefan Rusconi/pian, vocal, Fabian Gisler/contrabas, Claudio Struby/baterie). Oscilând între pop, rock şi jazz, cei trei tineri muzicieni helveţi mi s’au părut mai preocupaţi de concepţia muzicală în sine decât de expresivitatea ad hoc, proprie spiritului improvizatoric. În defavoarea receptării lor a lucrat poate şi faptul că fuseseră precedaţi – în două ediţii anterioare al Ethno Jazz Festivalului ‒ de către compatrioţii de la Nik Bartsch’s Ronin, una dintre cele mai inventive formaţii ale jazzului anilor 2000…

Un recital ce va intra cu siguranţă în arhiva de aur a festivalului i-a avut ca protagonişti pe Richard Galliano/acordeon (Franţa), Paolo Fresu/trompetă şi flugelhorn (Italia), Jan Lundgren/pian (Suedia). Împreună ei procedează la o transfigurare a ethos-ului jazzistic mediteranean îmbinat cu cel scandinav: spaţiul maritim ca simbol al comunicativităţii interumane, după cum sugerează însuşi numele sub care navighează muzicalmente trio-ul: Mare Nostrum. Suverana stăpânire a resurselor instrumentale e pusă în serviciul interacţiunii creative, fluentă şi fluidă precum elementul acvatic pe care îl celebrează. Trei spirite îmbibate de melodicitate, introspective şi totodată luminoase, meditând prin muzică asupra condiţiei umane. Sunt compoziţii proprii, în care răzbat ecouri din Nino Rota, inflexiuni parisiene sau sarde, dar şi melancolia clarobscură a cântării tradiţionale suedeze visa (în interpretarea acesteia Jan Lundgren m’a lăsat cu respiraţia tăiată, aşa cum o făcuse legendarul jazzman Jan Johansson prin istoricul său album Jazz pa svenska/Jazz pe suedeză, înregistrat la începutul anilor 1960). Dar sunt şi preluări de teme din Antonio Carlos Jobim, sau Claudio Monteverdi, abordate în ideea aceluiaşi continuum datorat frumuseţii peste epoci, stiluri şi culturi. Pură delectare, receptată ca atare de sensibilul public de la Chişinău.

Dacă la grupul precedent referinţele „ethno”, deşi discrete, erau indeniabile, în schimb Niccolo Faraci Trio din Italia se concentrează asupra posibilităţilor de extindere a canonului modernităţii europene, aplicându-i proceduri improvizatorice. Un demers în care cerebralitatea se îmbină cu senzualitatea, iar efervescenta interacţiune dintre muzicieni – Lorenzo Paesani/pian,  Faraci/contrabas, Francesco Miccolis/baterie ‒ devine un substitut eficient pentru absenţa swing-ului ostentativ. Fluenţa şi fracturarea discursului muzical, consonanţele şi disonanţele alternează imprevizibil, într’o dramaturgie intelectualistă, de o intensitate bine dozată, ce mi-a amintit pe alocuri de suitele acelui herald al postmodernismului care a fost pianistul suedez Per Henrik Wallin, dar şi de genialul nostru Richard Oschanitzky. Fiecare interpret în parte lucrează la cote maxime, iar empatia e deplină. De subliniat şi prolificitatea discografică a celor trei muzicieni, demnă de prestigiul şcolii italiene de jazz pe care cu onoare o reprezintă.

Mare succes la public a înregistrat World Kora Trio, grup  transcontinental format din violoncelistul american Eric Longsworth, percuţionistul/vocalistul francez Jean-Luc Di Fraya şi mânuitorul instrumentului african kora – Cherif Soumano, originar din Mali. Ei au venit cu un program coerent şi policrom, în care fragilele instrumente melodico-armonice din avanscenă au reuşit să se impună drept mesagere ale bucuriei vitale, permanent susţinute de percuţia şi vocalizele de pe fundal. O muzică eminamente groovy, demonstrând că se poate face artă cu elemente aparent limitate la pitorescul folcloric. În cele din urmă s’a petrecut şi inevitabilul: întreaga asistenţă în picioare, dansând pe sonurile electrice şi electrizante ale korei şi violoncelului…

Probabil cel mai previzibil recital a fost cel propus de Joscho Stephan Trio din Germania, dedicat integral aşa-numitului modern gipsy swing, derivat din zestrea lăsată jazzului de Django Reinhardt. Virtuozitatea şi preciziunea cu care liderul formaţiei mânuieşte ghitara clasică nu au întârziat să-i impresioneze pe receptivii melomani ce umpleau Sala cu Orgă, aşa încât avurăm parte de o repriză foarte dinamică înainte de finalul apoteotic pe care ni-l pregătise formaţia-amfitrion, Trigon, pentru încheierea festivalului.

Îmi amintesc că, în cazul ediţiei princeps, Anatol Ştefăneţ concepuse întregul festival ca pe unul dedicat exclusiv formatului de trio (aşa cum sugera însăşi denumirea Trigon şi componenţa de atunci a trupei basarabene). Ceea ce în 2002 fusese obţinut oarecum forţat, s’a întâmplat anul acesta fără premeditare: cum se vede şi din cronica de mai sus, toate grupurile participante în 2013 au fost trio-uri. A existat însă şi o excepţie: recitalul realizat de Trigon a reunit pe scenă 14 interpreţi (fără a mă socoti şi pe mine, invitat a mă integra spectacolului prin rostirea unui preludiu liric, pe care l-am scris special pentru această ocazie). O desfăşurare de forţe impusă de caracterul solemn al proiectului: omagierea Mariei Tănase în chiar săptămâna când se împlineau 100 de ani de la naşterea sa. Actuala configuraţie a Trigon-ului îi cuprinde pe Anatol Ştefăneţ/violă, Alexandru Arcuş/sax, flaut, caval, Serghei Ivanov/pian. Ei au reiterat câteva dintre piesele lor bazate pe teme din repertoriul Mariei Tănase, cu o Dodă, dodă de neuitat (umbrită, din păcate, de un accident de sonorizare înaintea solo-ului de xilofon). Bucăţile respective fură integrate printre aranjamente concepute pentru ansamblu augmentat cu cvartet de coarde, acordeon şi şase vocaliste. Ca de fiecare dată, Anatol Ştefăneţ şi-a surprins auditorii: în cazul de faţă, printr’o restructurare din perspectiva sensibilităţii actuale a moştenirii muzicale lăsate nouă de  emblematica Voce a cântului românesc (cât priveşte valoarea simbolică a acesteia, similitudinile cu rolul jucat de Amalia Rodrigues în Portugalia se impun de la sine). Fiecare dintre momentele virtualei suite a fost cizelat la marea artă de către inconfundabilul violist, ce şi-a asumat simultan şi rolul de aranjor, dirijor, regizor de spectacol. Salba acestor bijuteriilor sonore a beneficiat de aportul unor instrumentişti capabili să integreze limbajul folcloric în sofisticata lucrare postmodernă, sau chiar metamodernă (până la urmă, terminologia e relativă, întrucât nu intră în vreun calcul conceptual din partea autorului…). Astfel avui şansa de a-i admira simultan pe câţiva reprezentanţi ai puternicului clan de muzicieni din care face parte Anatol ‒ violoniştii Marcel şi Veaceslav Ştefăneţ, acordeonistul Edgar Ştefăneţ, vocalista Cornelia Ştefăneţ – şi, de asemenea, pe versatilul violoncelist Igor Stahi şi, bineînţeles, pe celelalte cinci cântăreţe –  personificări ale şarmului feminin moldav: Maria Răducanu, Nadia Trohin, Geta Burlacu, Cristina Pintilie, Olesea Tukan (aceasta din urmă şi ca saxofonistă!). Deloc neglijabil fu impactul vizual produs de vestmintele tradiţionale române purtate de interprete. Spectacolul a revelat vasta gamă emoţională a specificului românesc transpus în cântul Mariei, culminând într’o înălţătoare remodelare a Ciuleandrei. Consider că substanţiala lucrare oferită de Anatol Ştefăneţ & comp. ar merita să fie itinerată atât în România, cât şi dincolo de fruntarii, spre mai buna noastre (auto)cunoaştere. Ar putea fi o bună temă de lucru pentru Institutul Cultural Român ‒ eficient, de altminteri, în aducerea la Chişinău a irezistibilei (şi imprevizibilei) Maria Răducanu.

Nu pot încheia fără a elogia tăria de caracter, bunul gust, tenacitatea în confruntarea cu dificultăţile – doar câteva dintre caracteristicile perene ale echipei organizatorice din jurul lui Anatol Ştefăneţ: Natalia Ștefăneț, Mariana Postică, Lucia Cazacu, precum și regizorul de culise Igor Cemârtan şi recent asociatul Vasile Botnaru, directorul radioului Europa Liberă din Chişinău. În calitatea sa de plastician, dl. Botnaru a avut generozitatea de a dăruit câte un tablou din creația proprie fiecărui grup participant la festival (cred că dânsul, sau echipa redacţională a prestigioasei reviste Contrafort, ar putea contribui – pentru proxima ediţie ‒ la revirimentul lingvistic al programului de sală, unica sincopă a unui festival de mare clasă). Şi cum un asemenea eveniment depăşeşte sfera artisticului şi se fixează în memoria afectivă, m’au încântat revederile cu intelectuali de talia unor Mihai Fusu, Vitalie Ciobanu, Boris Cremene, Vasile Gârneţ, Vlad Dacin, Ilona Stepan, Valeriu Bogheanu, Ana Popenco, Gh. Ierizeanu, Victor Buruiană ş.a., precum şi scurta întâlnire cu conducerea ICR Chişinău ‒ directorul Valeriu Matei şi directorul-adjunct Nichita Danilov.

                                                                             articol de Virgil Mihaiu
foto MIrcea Sorin Albuţiu