Amintiri despre un mentor | „Recalling a Mentor”

un articol de Tom Smith scris pentru Jazz Compas |

read English version bottom page |

Săptămâna trecută a murit un important și influent muzician de jazz pe nume Donald Byrd [în imagine]. El a fost unul dintre primii mei mentori și unul din cei mai straluciți oameni din câți am cunoscut vreodată. Prima dată l-am întâlnit la începutul anului 1981 în urma unui dezastruos turneu de șase luni care a început cu optimism în Minneapolis înainte de a eșua în Mexic. Aveam douăzeci și trei ani și eram deja ”burned out”, nevoit să găsesc o strategie sa ajung acasă și în lipsa altor opțiuni alternative care ar fi putut fi găsite și cântărite. Apoi, dintr-o întâmplare, am aflat de profesoratul lui Byrd la North Carolina Central și m-am înscris pe o durata nedeterminată la studii post-universitare, fără să am de gând a le termina …ci doar cât să stau și să cânt cu acest mare trompetist ori de câte ori era aveam ocazia. L-am întâlnit pe Byrd (așa cum îi spunea toată lumea) față în față atunci când în cele două zile înainte de înscriere s-a năpustit în camera mea de studiu. „Nu am auzit un sunet clar de trombon de când sunt aici” a spus. Apoi s-a prezentat…a urmat și prezentarea mea care era – deși încercam într-un fel ușor stângaci să fiu ”cool” – mărturisirea unui admirator. Luând în considerare anonimatul său recent inexplicabil, uimirea mea în fața numeroaselor sale albume și amintindu-i de proaspăta afiliere cu hitul formatiei Blackbyrd – ”Walking in Rhythm”, cred că într-adevăr l-am enervat. Apoi m-a luat în biroul lui și am ”jam”-uit timp de o oră sau cam așa ceva. După aceea l-am avut pe Byrd destul de mult pentru mine ori de cate ori doream să aflu ceva și el fiind un vorbitor foarte bun, un astfel de exercițiu era o bucurie.Cred că Byrd m-a văzut ca o enigmă care era în căutarea a ceva ce el nu putea găsi. Deci, în acest context, el a îngăduit hazurile noastre de zi cu zi, dar unele dintre momentele mele preferate includ seri solitare, unde bârfea despre Art Blakey în timp ce făceam schimb de înregistrari cu Frank Zappa. Îi plăcea colecția „Lather” și mi-a furat pur și simplu albumul „Studio Tan.” Totuși, aceste discuții nu au fost niciodată perfecte. Ca să spun sincer, aveam dispute înverșunate despre aproape orice…dar mai ales despre jazz. Pe atunci, eram neiertător, ceea ce l-a făcut ușor să sesizeze ura mea pentru noua sa abordare vizavi de „a lua niște bani”. Ulterior, el a fost foarte explicit că prelegerile educaționale pentru copii erau plătite sub nivelul salariul lui. În acest proces am dobândit numeroase cicatrici, inclusiv faptul că furios fiind, a anulat un angajament de turneu pe care îl făcuse anterior. Dar ăsta era felul lui Byrd, era…când cald – când rece…dădeai cu banul.

Nu m-a mirat faptul că el era la zi cu afacerile curente și în același timp interesat de națiunile Europei de Est. Byrd a fost de fapt primul muzician care mi-a spus despre curiozitatea românilor pentru jazz. El chiar periodic contacta diplomați să fie trimis acolo, o dorință niciodată realizată dar întotdeauna unul din obiectivele lui. Cunoștințele lui intuitive despre povestea Cortinei de Fier întotdeauna m-au fascinat și pe măsură ce anii au trecut acele locuri au căpătat o importanță mai mare pentru mine. Uneori, ipotezele lui Byrd erau pur și simplu profetice. „Să vezi ce se va întâmpla atunci când pleacă Rusia” a zis el. „Acei oameni vor stabili legături cu țările bogate și muzicienii își vor lua tălpășița de acolo.”

„Ce va fi atunci Byrd?” L-am întrebat. „Asta va depinde de ei” a replicat. „Dar vom fi în miezul problemei, poți paria pe asta. Apoi mai târziu muzicienii vor reveni la culturile lor, e mult prea greu să fugi de ceea ce ești.”

Apoi, el mă privi drept în ochi și îmi împărtăși o altă idee de profunzime. „Cei mai în vârstă vor rămâne, urmărind câștigurile care vor crede că li s-ar fi cuvenit de când erau tineri,” un atac tacit cu privire la acuzațiile mele greșite vizavi de înclinațiile sale mai umane. La urma urmei, n-am putut într-un milion de ani să-mi imaginez în cât de multe moduri au fost jefuiți muzicieni de culoare în timpul lui Byrd, la fel cum n-am putut înțelege situația dificilă a românilor în vârstă lipsiți de propriile salarii. Totusi, în timp ce cea mai mare parte a deceniului trecut s-a derulat, am luptat cu sârguință pentru rezultate contrastante, în același timp știind în inima mea că atotcuprinzătoarea profeție a lui Donald Byrd se va îndeplini.

În 2004 am scris un articol care descria viitorul exod al artiștilor români. Am numit-o „migrație inversă” și am fost uimit de felul în care unii au reacționat, ca și cum am sugerat ceva ce românii știau deja că se va întâmpla. Dar nouă ani în urmă, cu ascensiunea UE la orizont, înțelepciunea populară a afirmat că majoritatea, dacă nu toți artiștii români ar năvăli dincolo de frontierele de vest mai repede decât ai zice Ceaușescu. De asemenea, s-a presupus că familia mică, dar uriaș de talentată a muzicienilr de jazz din România ar fi printre cele mai grav afectate, dacă nu iremediabil deteriorată. România și București, în special, au fost binecuvântate cu o cantitate bună de interpreți de jazz talentați, care s-au angajat la numeroase sarcini importante, inclusiv participarea la fiecare din demersurile valoroase, creând în același timp cea mai mare parte din ceea ce toată lumea jazz-ului a avut de-a gata.

Ca profesor Fulbright la Universitatea Națională de Muzică, am avut norocul de a lucra cu cei mai buni din tinerii muzicieni de jazz din România. Dar, sincer am fost foarte dezamăgit de tendința unora de a diminua naționalismul artistic și veșnic consternat de obsesia nesănătoasă pentru arta occidentală. „Arată-ne cum să cântăm în maniera voastră.” ar spune. „Dacă vrei să ne ajuți, arată-ne cum să obținem un stagiu de studii în occident”, o ancoră pentru orice admitere care a precedat dorința de a părăsi România. Apoi, așa cum a prezis Byrd, o migrare spre vest a tinerilor muzicieni de jazz a avut loc într-adevăr. Ea a început în primul meu rezidențiat de șase luni atunci când tânărul saxofonist Alex Simu a plecat în Olanda. După aceea, odată porțile deschise, puțini din clasa mea au rămas lăsând în locul lor o mână de loialiști persistenți, studenți mai tineri în curs de dezvoltare și un grup de muzicieni de bază mai în vârstă, unii dintre ei nu aveau  nici o dorință decât aceea de a vedea toate câștigurile numai în buzunarele lor. Datorită unor circumstanțe neprevăzute yang-ul din teoria mea s-a dovedit a fi nefondat. Occidentalii nu au venit să ia aceste locuri de muncă abandonate de emigrare văzând cum nu era nici unul de luat. Recesiunea din 2008 a dovedit asta.

După o scurtă întoarcere în 2009, am fost foarte preocupat de București, în timp ce păstram un optimism precaut pentru restul țării. Timișoara a fost cu siguranță un punct important, rezultatul unei eșuate dar cu succes moștenite școală de jazz, care a reînvigorat infrastructura fericită si optimistă din Banatul din vestul țării. Apoi, Clujul a profitat șase luni de Darius, fiul cel mare al lui Dave Brubeck, în timp ce vechiul Fulbright loialist Rick Condit și-a consolidat eforturile în Iași. Curând am realizat că ceea ce a rămas ar putea cel mai probabil supraviețui ca un produs național ne-stagnant, umbrind Bucureștiul într-o oarecare măsură dar la rândul său pțstrând vechea moștenire pentru atât timp cât este nevoie înainte ca fii risipitori din România (acum bărbații mai în vârstă și experimentați) se vor fi întors trecând în coloană prin Arcul de Triumf din București. Totusi, această schimbare esențială nu a putut descuraja acele suflete întreprinzătoare și creative, atât tineri și mai bătrâni (Mihai Iordache, Raul Kusak, Irina Sârbu, Michael Acker, etc.) care au păstrat scena de jazz din București în viață în ciuda a numeroase obstacole.

Între timp Alex Simu, Lucian Ban, Catalin Milea, Petru Popa, Arthur Balogh și George Dumitriu continuă să-și extindă influența lor în afara granițelor, crescând în același timp exponențial ca artiști interpreți și performeri maturi… motivați de calitate și etică dusă pană la extrem. Am observat de asemenea tendințele curente ale  românilor de a cânta jazz în propria lor limbă, nu pentru că trebuie ci pentru că vor. Acest lucru, la rândul său pare că se împletește cu aceste melodii populare românești pe care le aud în prezent în expresiile motivice ale tinerilor interpreți… muzicieni de jazz care văd jazzul lor nu atât de mult în termeni de clonare americană, ci ca o contopire a unui nume de brand relevant și viabil care spune „Suntem din acest loc și ăsta e stilul nostru.” Este de asemenea frumos să aud felul în care aceștia sunt interesați de ceea ce fac Alex, Catalin, Lucian sau George chiar dacă ei nu sunt în România, pentru că la fel ca alte mari diaspore, cultura jazzului mai mult ca sigur poate atinge iluminarea cel mai înaltă atunci când este în mișcare .

Reflectând la învățăturile vechiului meu mentor Donald Byrd, mi-l pot imagina cu usurință privind îndelung în jos și dând din cap spunând „Vezi, ți-am spus eu.”

Pe perioada 2002-2008 Tom Smith a fost profesor Fulbright de Jazz în Bucuresti și Timisoara. El este în prezent profesor de Muzică la Universitatea Ningbo, în provincia Zhejiang, China.

Pentru detalii ne puteţi contacta la adresa  redacţiei   Jazz Compas

Recalling a Mentor

by Tom Smith

For details contact  Jazz Compas